Născută la Braşov pe 2 noiembrie 1959, plecată împreună cu părinţii în Israel. Sfârşitul şcolii generale şi a liceului la Tel-Aviv, armata la Nahal, absolventă a facultăţii de medicină secţia psihiatrie. Perfecţionări în USA. Lucreză în Ministerul Muncii din Ţara Sfântă.

24 spre 25 decembrie. Un frig câinesc i-a înţepenit pe soldaţi în postul de control. Rezervişti. Oameni în jur de 40-45 de ani. Au terminat de mult armata, n-au nici în clin, nici în mânecă cu paza ce trebuie s-o facă-n teritorii. Dar situaţia încordată, intifada, i-a readus la arme. Liniştea de Crăciun e spartă de sirena disperată a ambulanţei. Am o femeie care nu reuşeşte să nască. Trebuie cezariana, trebuie s-o duc la Jerusalem, strigă şoferul, disperat. De mult soldaţii nu mai cred în femei care trebuie să nască, copii care trag să moară, bătrâni care se sufocă. Zeci de ambulanţe pline de explozibil încearcă să se strecoare în fiecare săptămână spre Israel. Sunt medic, spune unul din rezervişti. Intru să văd. Rişti, spune altul. O să capeţi un glonte-n cap. Voi de ce sunteţi aici?

În ambulanţă femeia gravidă nici măcar n-are putere să geamă, targa e plină de sângele care curge din ea, ca dintr-o ţeavă spartă. Tensiunea scăzută. Aproape-n comă. Medicul ascultă inima fătului. Bătăile se aud slab. Slab de tot. Îi pierdem pe amândoi, strigă medicului de pe ambulanţa arabă. Ai ceva anestezic, ai ceva aici să-i pot face cezariană? E o placenta previa (placenta înaintea fătului), n-ai vreme să ajungi cu ea la spital. Moare pe drum. Am ceva, răspunde medicul arab.

Israelianul scoate capul pe uşa ambulanţei. Trei din voi, cu lanternele, veniţi aici. Am nevoie de ajutor.

— Nici prin gând să nu-ti treacă.

— E vorba de două vieţi. Rezerviştii se apropie, de silă, de milă. Cei doi medici operează, primitiv, în ambulanţă. Dar operează, salvează şi mama şi fătul. Pentru moment. Cine ştie ce-o să mai fie pâna la spital? Dă-i drumul spre Yerushalayim, strigă medicul israelian. Soţul femeii nu ştie ce să zică. De când a început coşmarul, n-a scos o vorbă. Cu pruncul băiat în braţe, cu broboane pe chelie, se uită spre cerul plin de stele. Strânge tare de tot mâna medicilor. Crăciun fericit, îi scapă, fără adresă. Sau fără să ştie ce spune. Amen, răspund, reflex, oamenii de pe margine. În vreme ce ambulanţa demarează spre Jerusalem. Sau Yerushalayim? Crăciun fericit... Unul dintre rezervişti, român la origine, începe să murmure: Steaua sus răsare...

uneori...

— Uffffffffff, am uitat să-mi tai unghiile la mâna dreaptă, toanta de mine, se răsteşte Iris la ea însăşi. E deja opt dimineaţa, în autobuzul care-o duce la muncă se gândeşte cu ruşine cum o fi să apară, cu unghiile scurte la o mână şi lungi la cealaltă. Poate că n-o să bage nimeni de seamă. Poate, deşi scorpiile alea sunt mereu cu ochii pe mine. Parcă n-au altceva de făcut. Nu-i vina mea că-s cea mai tânără dintre ele.

Osnat se priveşte în oglindă, călătoria cu autobuzul spre serviciu e timpul ei liber, în rest fuge dintr-o parte-n alta, duce copiii la grădiniţă, de la muncă aleargă să-i scoată, apoi trebuie să spele, să gătească, să cureţe, vine seara şi trebuie să pregătească cina, să culce copiii, să mai stea din când în când de vorbă cu bărbatul, şi iar de la început, aşa-i roata vieţii.

Sprâncenele astea arată ca naiba. Parcă sunt Muma pădurii în concediu de boală, dar când o să ajung să mă duc la cosmeticiană? Poate în viaţa de apoi. Se uită la femeia tânără de lângă ea, asta-şi priveşte mâinile. Ce caraghios, are unghiile roşii, foarte lungi la o mână şi scurte la alta. Iaca m-am găsit să judec pe altele. Scoate penseta din poşetă şi începe, pe furiş, să smulgă ici şi colo un fir din sprâncene.

Mai am 6 staţii de autobuz, gândeşte. Numai bine să ajung la o stare cât de cât acceptabilă.

Asaf rostogoleşte-n mână pietrele lui de noroc, trei ametiste rotunde, şlefuite şi lucioase de-atâta purtat în mâna şi-n buzunar. Asaf crede-n energia pietrelor. Toţi îl socotesc nebun. Face şi meditaţie, cu pietrele pe frunte, pe pântece, pe labele picioarelor. Zornăie mereu şi-are buzunarele pline de cuarţ, de topaze, de metale diferite, toate vindecătoare de boli, dătătoare de puteri, de speranţă. Poate ca sunt într-adevar puţin nebun, dar nebunia asta-mi face mie bine, restul n-au decât să se ducă dracului. Să nu uit, diseară trebuie să merg la întâlnire. O să iau cu mine opalul, linişteşte. Dă puteri. Şi-o să iau piatra de chilimbar, încalzeşte sufletul femeilor. Lui Asaf îi plac femeile, dar nu ştie să se poarte cu ele. Le plictiseşte cu discursurile despre pietre, despre reîncarnare, despre Atlantida, femeile fug după jumate de oră. De fapt nici măcar nu-i plac femeile ci îi place să fie ascultat de femei. Mai bine fac puţină meditaţie, odată ajuns la muncă iar o să devin nervos.

Cred că trebuie să şi mănânc altceva decât peşte ...

Bătrâna pliază coşul de cumpărături. Nu înţeleg de ce n-am luat un taxi, gândeşte. Mereu fac economiile astea tâmpite. Încă zece shekeli să-i las băiatului. Şi el mereu spune că n-are nevoie de banii mei. Nu, chiar n-are nevoie. E medic, unul bun. Ce nevoie să aibă de încă 10 shekeli. Nici măcar nu m-am atins de economiile făcute o viaţă cu bărbatul. Toţi banii ăştia ai lui Arie o să fie. Păcat că nu mi-am luat permis de conducere. Credeam că Iancu o să traiască după mine. El făcea totul, se ocupa de totul. Nici cum să scot un ban din aparat n-am ştiut. Acuma a trebuit să învăţ. Mai bine muream împreună. Nu ştiu să trăiesc fără el, nici nu cred că vreau. Cancerul l-a secerat în trei luni. Nici măcar n-am avut timp să mă dezmeticesc şi-acuma-s văduvă, c-o grămadă de bani, dar fără rost. Baiatul cu nora şi nepoţii trăiesc în Anglia. Mă tot roagă să ma duc. Ce să fac acolo? Pot să iau mormântul cu mine ?

Bătrâna închide ochii derulând amintiri din cei 60 de ani de căsnicie fericită ...

Trac-trac, bocăne piciorul de lemn al bătrânului îmbrăcat în negru. Un yemenit religios. Tânăra se ridică şi cedează locul. Să fii sănătoasă, o binecuvântează bătrânul aşezându-se în aşa fel încât piciorul de lemn să nu deranjeze călătorii, cei care vor să urce şi cei care vor să coboare. Se uită la ceas. Iar întârzii la doctor, iar intră alţii-n locul meu şi va trebui să aştept o grămadă de vreme. Dar ce altceva aş avea de făcut ? Snt singur cu nevasta plictisită. Nu mai mă bate la cap, fă aia, fă ailaltă, dute-n colo, cumpără, vinde, curăţă grădina, m-am cam săturat. La doctor măcar văd alţi oameni. Cel mai mult îmi plac ruşii. Mereu povestesc cine-au fost ei acolo şi aici au devenit nimica. Eu măcar n-am fost nimica-n Yemen, am ajuns aici şi-am fost tot nimica. Sunt numai un om. Încerc pe cât pot să trăiesc fără să deranjez pe alţii şi alţii nu mă deranjează pe mine. Bătrânul dă din mână a lehamite. Gândurile astea nu-s bune de dimineaţa. Scoate cartea de rugăciuni şi-ncepe să citească. Ceasul arată 8.15 dimineaţa.

Uşa autobuzului se deschide şi năvălesc trei copii cu ghiozdane colorate. Două fete şi-un băiat. Fug în spatele autobuzului şi ciripesc, râd, se înghiontesc. Un surâs apare pe feţele oamenilor. Copiii, viitorul. Altfel decât noi. Crescuţi cu totul, crescuţi liberi, crescuţi în soare, cu marea şi cu grija tuturor.

— Plecaţi de-aici se răsteşte la ei un tânar nervos.

— De ce ? se obrăzniceşte una din fetiţe. Ne e bine aici. Doar nu e autobuzul tău personal.

Sâcâit bărbatul se ridică şi avansează spre faţa autobuzului.

— Ar trebui să vă dea jos de-aici, spune. Sunteţi obraznici şi prost crescuţi.

— Lasă-i, zice orbul care tocmai a urcat în autobuz. O să înveţe cu vremea că lumea nu-i numai a lor.

Femeia gravidă a urcat în autobuz fix la 8.20. Era-n ultimele luni de sarcină şi îşi târa burta cu greu. S-a dus legănându-se în spatele autobuzului, avea vreo patru staţii de călătorit, dar n-o ţineau picioarele. Un tânăr plin de cercei în urechi, sprâncene, nas şi buze se ridică gemând şi-i dă locul. Închide cu regret un album de tatuaje.

Oare ce să-şi facă de data asta? Lupi sau craniile? Înaintează spre mijloc, când totul se transformă-n iad. Autobuzul explodează. Toată partea din faţă ruptă-n bucăţele cade pe maşinile de lângă, bucăţi de metal răsucite şi bucăţi de oameni sfâşiate. Totul arde, negrul fumului şi roşul sângelui se împrăştie pe asfalt şi pereţii clădirilor din jur. Oamenii plâng de durere, de disperare, răniţii gem, sirenele urlă, ambulanţe, maşini de poliţie, maşinile celor care se ocupă de adunarea cadavrelor ... Ceasul arata 8.22. O privelişte de iad. Pe asfalt s-a rostogolit capul unei tinere femei. Un privitor mai atent ar baga de seama că una din spâncene este bine pensată şi cealaltă numai pe jumătate. Pe-o maşină zdrobită de explozie mâna cu unghiile lungi şi roşii stă relaxată parcă într-un gest de chemare, un coş de cumpărături cadrilat rânjeşte cu gura deschisă în mijlocul străzii alături de un picior de lemn care parcă-şi caută stăpânul. Trei ghiozdane colorate, par nişte flori, aruncate de furtună în trei direcţii diferite. Jumatate de corp şi-un album de tatuaje zac pe-o parte a autobuzului, figura arsă pare să semene cu unul din tatuajele din album, un craniu hidos încoronat de-o aureolă. Un craniu de sfânt martirizat? La picioare, lângă cap luceşte un ametist şlefuit, o piatră de noroc ...

Pe-o targă femeia geme-n durerile naşterii. În ce lună eşti? întreaba felcerul. Încă două săptămâni şi urma să nasc, murmură femeia. Unul din angajaţii de la adunarea cadavrelor, cei cu veste portocalii, cei care adună ultima bucăţică de carne, şterg ultima picătură de sânge de pe asfalt şi pereţii caselor, caută-n copaci şi-n gurile de canal resturile de om, se-opreşte şi-i pune mâna pe frunte. ”Am Israel hi” şopteşte (poporul Israel trăieşte), apoi se îndepărteăză-n grabă să-şi facă meseria. În picioare, lângă ce-a rămas din autobuz, orbul primeşte cu mâini tremurânde paharul cu apă întins de-o tânără poliţistă. ”Mulţumesc ţie Doamne că-s orb” strigă îndreptând orbitele albe înspre cerul plin de fum.

La ora 8.22 un autobuz pe linia 4 a fost aruncat în aer de-un terorist. Bilanţul: 22 de morţi.

Convorbirile de pace continuă.

internetul bata-l vina ca mi-a ”sinucis” vecina

Salut, am văzut lumină şi-am intrat. Ăsta a fost primul pas făcut de Cornelia în lumea internetică română.

Scârţ, puteai să te faci că nu vezi lumina şi să treci mai departe... a fost prima replică. Personajul replicativ era Jeddy, temutul zmeu internetic, făcătorul de rele, intrigantul şi scârba consacrată a cercurilor cvasi-intelectuale româneşti, populate la vremea respectivă de ”foşti” de tot felul şi de ”viitori” idem. Personajul Jeddy, decedat între timp, spre uşurarea lumii virtuale şi a participanţilor la ea, a putut fi înlocuit numai şi numai de un personaj mai tânăr, însă la fel de odios, dacă nu chiar mai odios, celebrul Gelu, care, neavând nivelul intelectual (de invidiat, altfel) a lui Jeddy şi nici iscusinţa limbii alături numitului e plin de complexe ca o păşune de căpuşe după ce-a trecut o turmă de oi jegoase şi flămânde (nu ştiu exact care este legătura între flămânde şi jegoase, dar aşa mi-a venit şi n-am să schimb frumuseţe de comparaţie numai de dragul de-a o explica. Gelu este odios de-a dreptul, nu fiindcă vrea să fie odios, ca Jeddy, ci fiindcă s-a născut odios şi defectele de caracter, odată cu vârsta devin adevărate boli psihice. Bine, trecem mai departe. Cea de-a doua replică a fost: După virgulă se pune o pauză. Asta era madam Vucea, inteligenta profă de gramatică, comentatoare la un ex post de radio anti-comunist, fostă vedetă, fostă, fostă, fostă, la momentul respectiv bătătoare de cap cu normă întreagă şi femeie fatală în drum spre apus de carieră.

Dacă replica lui Jeddy a amuzat-o pe Cornelia, apoi replica arogantă a dirigintei a scos-o din sărite: Auzi cucoană, dacă nu-ţi place unde-i virgula, schimb-o cu mâna ta şi nu-mi bate capul fu răspunsul. N-am venit aici să iau lecţii de gramatică, ci să vorbesc cu oamenii. Dacă nu-ţi place mutra mea, n-ai decât să nu mă priveşti din profil.

Zbang!!!!!!!!!!!!!!!!!!!! Comunitatea virtuală a tăcut, înlemnită. Cineeeeeeee-şi permite să loveasca-n şefa de clasă? Cine-şi permite să se obrăznicească? Cine eşti tu? — s-a înălţat un cor de broaşte skyzofrenizate.

Da’ cine sunteţi voi, a glăsuit intrusa. Ia să vă prezentaţi şi vă zic şi io de mine, cine m-a fătat şi unde, de ce anume şi care-i scopul meu în viaţă. Ceea ce pot să vă spun, pentru început, este că nu m-au fătat să mă futeţi voi la cap.

Zbag-zbang. Şeful de trib, măreţul, s-a trezit să pună lucrurile, la punct: În lista asta, în cencaclul ăsta (iiiiiiiiiiii, am uitat să zic, nu era listă de discuţii doamne iartă-mă, era CENACLUL MEDUZA) nu se vorbeşte aşa, nu se folosesc cuvinte vulgare, nu se face atac la persoană nu se înjură şi nu se ţipă la oameni. Aha, a răspuns Cornelia cu înţelegere, adică eu nu sunt o persoană, eu pot fi atacată de vaca aia inteligentă care-şi dă aere? Exasperat, dar şi amuzat, moderatorul a afirmat că nimeni n-a fost atacat pâna ce Cornelia nu i-a atacat şi că-n general este un cenaclu de oameni cumsecade, care scriu literatură şi se ocupă de critica literară.

După ce corul antic şi-a manifestat oprobiul faţă de tânara generaţie lipsită de respect elementar şi Cornelia a fost obligată să le produca o minioperă literară care să dovedească rostul păstrării ei pe un cenaclu onorabil care nu este de loc o casă de curve virtuală, cum a afirmat pârâta, operă literară care-a fost o combinaţie reuşită între căţeluş cu părul lins şi un yankeu la curtea regelui Ludovic al IV-lea, liniştea a revenit la zbuciumatul cenaclu. Lucrurile se desfăşurau aproape normal pentru o listă românească, cu vechituri şi glume proaste, linsuri în cur, rivalităţi la mâna doamnelor, explozii ale lui Jeddy, fie de vulgaritate, fie de nebunie pură, lacrimi de deziluzie şi comentariiiii, infinite comentarii despre foaie verde şi-un lemn tuns/ce-am fost eu şi ce-am ajuns. Cum spuneam, lucrurile se desfăşurau aproape normal, când, brusc, simţi Cornelia o schimbare ciudată de comportament. Femeile începură să-i facă un fel de curte rea, în vreme ce bărbaţii o atacară mai pe de-aproape, mai pe de departe. Singurii neutri rămaseră Jeddy, care, de fapt, nu era neutru, ci rău şi nebun, în mod constant şi moderatorul listei (o să vorbesc de el mai încolo), un poet în devenire, beţiv şi muieratico-nehotarât-erotic-peste măsură şi la fel de refulat.

Femeile erau fosta cântareaţa, celebra zâna zânelor şi o alta, cu mult simţ al umorului, fată grozavă, puţin ţaţă puţin intelectuală, gură-mare, mamă a doi copii şi bucătăreasă convenţională, o farmacista româncă stabilită-n Canada, pe numele ei mic şi conspirativ Veta. Tot felul de versuri franţuzeşti romantice erau răspunsul la tâmpeniile aberante ale Corneliei şi tot felul de reproşuri de iubire înşelată veneau ca răspunsuri la gemetele ei de neînţelegere. În vremea asta bărbaţii care nu se certau cu Jeddy, cavaleri servanţi ai fostei zâne şi altii, aşa-n doru lelii înjurau printre dinţi şi mârâiau la gard, muşcând din când în când ulucii, dând să sară-n gâtul Corneliei, a cărei înţelegere şi imaginaţie păreau depăşite de evenimente. Dacă la atacuri putea oricând răspunde cu plăcere şi chiar o făcea, băgându-l şi rasbăgându-l pe ungurul Szabo în toate găurile posibile ale decedatei lui mame, îi era imposibil să facă faţă atacurilor amoroase ale femeilor şi când i se cita din Lamartine făcea crize de isterie combinată cu criză de scădere bruscă a zahărului (ceea ce-i acelaşi lucru-n fond), devenind violentă şi fără maneră. Ce-aveţi fă, cu mine, vi se pare că arăt ca Jean Gabin din profilu îndepărtat şi-ascund o pulă-n poşeţică, sau sunteţi turbate total?

Cel care-a făcut oarecum ordine-n dezordine a fost moderatorul, în particular i-a declarat Corneliei că stilul ei seamănă perfect cu stilul cocoşesc-ironico-săgetator-băşcălios al unui celebru personaj de pe listele româneşti, cuceritor şi părăsitor de inimi muiereşti, care-avusese amor cu zâna şi amor morganatic cu canadiana. Aia, de dragul lui şi-n lipsa lui, a încercat să se sinucidă cu apă de ploaie şi el, moderatorul, trebuise să încheie conflictul stând pe telefon călare vreme de-o noapte-ntreagă să nu se sinucidă nebuna şi să înţeleagă cavalerul rătăcitor că va fi cauza orfanităţii a doi plozi şi văduviei unui soţ iubitor şi devotat.

Povestea ar putea fi grozav de lungă, dar urma să fie numai o introducere, introducerea într-o viaţă ciudată şi aparte a internetului de limba română de unde, adunând într-o oală personaje care aveau să o urmărescă pe Cornelia vreme de câţiva ani buni, se aleg până la urmă două personaje, aşezate la capete diferite ale scării umane, la capătul binelui suprem şi-al supremului uman şi la capătul murdăriei şi josniciei omeneşti. Şi, dacă despre rău sunt puţine cuvinte de spus, despre bine sunt aşa de multe că o nuvelă fie ea cât de lungă n-ar curpinde şi-ar trebui un roman, sau un roman fluviu sau un fluviu pur şi simplu şi asta ar fi prea mult. Nu şi inutil.

Epopeea Meduza a ieşit din interesul fetei noastre şi a urmat alte şi alte liste româneşti, majoritatea populate însă de cam acealeaşi personaje. Zâna-zânelor, Veta, celebrul crai de la curtea veche pe care avea să-l cunoască până la urmă personal şi cu care avea să fie prietena si în răstimpuri îşi scoateau ochii. Jeddy, nelipsitul şi maniacul, un oarecare Emanuel, fire lunecoasă şi scârboasă de codoş cu curu-n două luntre, personaj care de nenumărate ori avea să ţeasă intrigi, să ducă mesaje de colo-colo şi să scârbească pe multă lume chiar mai rău decât reuşea s-o facă celebrul Jeddy. Pe parcurs s-au alăturat şi alţii, dar mereu lângă cei vechi, nimic nu se schimbă pe listele româneşti, listele se schimbă între ele, unele se deschid, altele se închid, dar dai peste aceleaşi cărţi de joc. Cineva uneori bate cărţile, împarte pachetul în două, scoate sau adaugă, însă jocul râmâne constant şi pozele nu se schimbă. Regele-i rege, regina-i regină, asul este as, în vreme ce nebunul... se schimbă prin deces. Şi nebunii sunt cel mai uşor de înlocuit.

Promisesem să zic despre moderator. El a ajuns ceva pe undeva, a publicat poezie, e putin beţiv, puţin dement şi redactor la nu stiu ce revistă. În emanciparea literară a Corneliei însă a avut un rol destul de important. A învăţat-o să zică lucrurilor pe nume şi încă pe numele lor real. Că futut nu-i chiar un cuvânt groaznic dacă nu se referea la un act violent, dar, cum fiecare acţiune bună are şi-un revers negativ, Cornelia a realizat repede că poetul beţiv vroia s-o fută direct şi personal, pe-o cale sau alta, fie prin corespondenţă, fie direct, cu o ocazie şi că nereusita îl va aduce-n stări de adevarată demenţă când avea să dea telefoane disperate şi injurioase sau avea să scrie e-mail-uri în care să te fut se repeta de mii de ori. Nu, nu toţi cei de pe liste sau cenacluri erau demenţi, numai o parte. Şi se pare că partea asta a fost partea puternică a cunoştintelor eroinei noastre.

Toate astea se întâmplau în anul de graţie 1998 iarna şi Meduza s-a fleoşcăit total prin 1999. Sau Cornelia şi-a pierdut interesul pentru ea, ceea ce e cam acelaşi lucru. Într-o bună dimineaţă de vară, după ce-şi bătuse câlcâiele pe diferite chaturi româneşti mai mult sau mai puţin vulgare şi cunoscuse o grămadă de persoane distinse, la gura cărora se băteau dracii şi turcii, înjurăturile şi blestemele, după ce căpătase mai mulţi viruşi de computer decât erau în total ultimii 25 de ani la Insititutul de virusologie din Tel-Aviv, deci într-o bună dimineaţă a primit Cornelia o invitaţie de participare la o nouă lista româno-evreiască numită evrei-români.

Curioasă, a acceptat înscrierea. Şi de cine-a dat? Normal, pleiada de zâne-doctoriţe-crai virtuali, Emanueli lipicioşi, nelipsitul Jeddy maniac şi câteva noi personaje care pe meduza nu apăruseră. Printre ele o doamnă ziaristă şi-al ei unchi, un tip elegant, cult, mare amator de femei, mare amator de literatură stiinţifico-fantastică, mare amator de discuţii intelectuale şi mai puţin intelectuale. Un tip despre care se spunea că ar fi avut la vremea respectivă peste 80 de ani, însă care judeca cu spiritul, mintea şi umorul unuia de maximum 30. Iniţiatorii listei celei noi erau Emanuel cel de tristă pomenire şi-un tip cumsecade, dar cam buimac de felul lui, plin de intenţii bune, pe care când intenţiona să şi le manifeste oarecum, era bietul de el pocnit aşa de zdravăn în cap de zăcea lat şi-n linişte vreme de cam 10 zile. Rami... Neînfricatul Jeddy făcea ravagii. Avea clienţii lui permanenţi, un inginer canadian tot român, fiu de profesor universitar celebru, tip cu un simţ al umorului deosebit, dar cu marele defect, în ochii lui Jeddy, că era, inginerul fiu de academician, întors la religie. Adică el fusese evreu laic şi-acuma devenise evreu religios. Jeddy, care avea un cui împotriva a orice şi-n special împotriva oricui i se năzărea, îl călărea pe religios din toate unghiurile şi acela se făcea că nu vede, sau nu-i păsa, sau îl trecea cu vederea, el, adică inginerul religios era printre iniţiatorii listei. Când se sătura să-l măcelărească pe religios şi pe farmacista din Canada, a cărei supremă vină era că lua apă-n gura şi astfel stropea rufele, Jeddy trecea la clienţi mai temporari, printre ei se număra Cornelia şi zâna-zânelor. Dar numai printre ei, fiindcă la rând de fapt veneau cu toţii şi nimeni nu scăpa nevătămat. Oamenii au început să se vânzolească, să reproşeze moderatorilor că de ce nu-l scot dracu pe Jeddy din listă şi moderatorii, cu toate că individul le statea ca un furuncul în cur, îl tolerau. Dulcele Emanuel chiar a declarat de bunăvoie şi nesilit de nimeni că-l păstrează pe Jeddy numai fiindcă el are curajul să le spună unora adevăruri pe care el, în sine, n-are curajul să le spună. Oricum lista părea să se ducă dracu, scandalurile se ţineau lanţ, toată lumea scuipa pe toată lumea şi-n rarele momente de relaxare Jeddy scuipa pe toată lumea şi ca o îmbunătăţire a situaţiei îi mai şi futea-n cur cu deosebită voie bună. Asta când spre satisfacţia unora, când spre satisfactia altora dintre participanţi.

Sătul de mâncat căcat, blândul om de treabă Rami şi-a luat într-o zi valiza, pretenii mai apropiaţi, şi-a luat inima-n dinţi şi soarta-n propriile-i mâini şi-a deschis o listă noua. Pe numele ei personal şi de familie Dizertaţii.

Dacă desfăşurarea istorică a evenimentelor e corectă sau nu habar n-am, s-ar putea să fie, s-ar putea sa nu fie, în mare cam aşa stă treaba şi e inutil să mă bateţi la cap după ce-o să public chestia asta şi să-mi spuneţi că aia a fost înaintea aleilalte şi dincolo s-a întâmplat altfel decât dincoace. Habar n-am, nu-mi pasă şi oricum astea sunt fapte cu aproximaţie, istoria are dreptul să greşească şi dacă n-are dreptul vă rog să comentaţi personal şi să completaţi, deoarece, mare parte dintre voi, cei ce citiţi asta rânjind sau muşcându-vă mustăţile (în cazul doamnelor barba) aţi fost martori oculari şi participanţi la tot bâlciul. Nu-i musai ca cine zic eu că-i un căcat să fie un căcat, dar e musai ca a puţit cândva macar, altfel nu văd de ce-ar fi un căcat. Şi tot aşa.

Pe scurt în Dizertaţii a început să fie vesel odată cu venirea noii generaţii. Mă rog, asta, noua generaţie, să n-o vedeţi ca pe-o ciurdă de căprioare sprinţar-ţopăitoare, cu plete-n vânt şi talie de viespe, nu, noua astă generaţie era carne de tun nouă, cineva care mai avea putere să se împotrivească, să dea din mâini, din picioare şi din alte organe, când cei vechi, patriarhii, scofâlciţi deja de intemperiile net virtuale, se sclifoseau şi se dădeau mari. Harry, un sculptor romantic şi cam sucit, faimoasa femeie Prospera, o tipă puţind de talent, dar nebună la tot capul, zmucită ca un cal arăbesc şi cu crize de isterie la fiecare trei paşi, înţeleapta bufniţă de-o tâmpenie crasă, căreia nu-i găsesc un nume, dar care când nu bocea jalnic se zgâlţâia filozofic pe craca ei uscată, şi bineînţeles cel dintâi şi neuitatul, specialul Gelu, de care povesteam întru început vorbind de rău contra bine sau bine contra rău. Porcul ăsta a intrat nu ştiu de unde şi nici Cornelia nu ştie, dar avea ceva, în faţa femeilor, un clenci deosebit, galant în cuvinte, curtezan înnăscut, om de lume şi, în special avea mereu o mână întinsă de ajutor pentru fiecare. Chitită să ia mai mult decât să dea, dar ce femeie rezistă la înşelătorul limbaj al laptelui şi al mierii, cine mai ştie limba sării în bucate?

Pe ardeleanul-bucureştean Laurenţiu i-a luat Corneliei un veac de zbuciumare să-l inţeleagă ce spune. Nu cum spune ci ce spune. I se părea că nu vorbeşte exact româneşte, ci un fel de limbă sucită, făcută din bucăţi de romane în care se mestecau Marquez cu Neruda şi Bolintineanu. Fermecător în felul lui, ardeleanul avea să-i devină prieten bun, corespondau ceva la modul: ce mai faci? bine! Şi se simţeau acoperiţi la capitolul amiciţie.

Toate bune şi frumoase, eu vă iubesc pe voi şi stăm de vorbă, despre internet, vaci albastre şi porci portocalii, dar telefoanele şi viaţa asta de zi cu zi mă cam cheamă. Nu-i pace sub măslini şi plouă-n rai, mai am şi-alte prietene în afară de Cornelia, una-i patoloaga, o să vă spun despre ea de-aici înainte, poate vă trece plctiseala. Asa-i că v-aţi săturat de maniera statică?

Şi eu, la muncă deci doamnelor, domnilor, domnişoarelor sau toate la un loc, viaţa-i o chestie deosebit de dură şi-aveţi mare grijă să nu vă cadă-n cap. Se mai întâmplă cum o să vedeţi mai jos, mai la stânga, mai la dreapta. Despre liste, mai vorbim noi, între timp mâncaţi-vă propriul ficat, sunteţi pe net, nu? Aveţi prieteni? Ar trebui să-i cunoaşteţi pe Cornelia, pe Hunyad, pe Mihai şi pe Corsicanu, pe Sobol şi pe Etta, pe Laurenţiu şi pe Harry ca să spuneţi că aveţi. Aveţi duşmani? Pe dracu, pâna ce nu l-ati cunoscut pe Gelu habar n-aveţi ce-i ăla un duşman. Femei, dacă nu l-ati cunoscut pe Martin n-aţi cunoscut un bărbat, ascultaţi la mine şi nu va bateţi capul. Mai vorbim noi despre asta. Iacă-i acum pe prietenii mei căzuti din cer:

Acu amicul Laurenţiu nu se multumeşte cu descrieri leşinate de liste româneşti, neeee, el e om molcom, îi place să-i vadă pe cei din jur rupându-se-n figuri, smulgându-şi coastele de nebunie sau de dragoste dezamăgită, fulguită, nestăpânită ori măcar neîmblânzita, sau aşa ceva. Omul ăsta nu înţelege că dragostea e ca războiul, dacă o lungeşti prea mult ajungi să nu mai ieşi din ea şi dacă vrei să faci un blitz krieg tot acolo ajungi. S-au mai văzut cazuri, adica ăsta, Sharon, a vrut să meargă în Liban 20 de km. Dom’le, da avea un tanc aşa de rapid, că nu şi-a dat seama când a ajuns la Beirut, i-au trebuit o grămadă de ani să iasă din căcat. Şi băiatul ăla, Hitler? A vrut să cucereasca lumea ca-n excursie modernă. Poate reuşea, dacă nu-i era frig. Asta-i şi cu dragostea, ori se grăbeşte, ori îi e prea frig, ori îi e prea cald, ori face ceva de se duce-n pizda măsii... Da pretenul meu Laurenţiu-i un ambiţios. El vrea ceva palpitant. Normal c-aş putea să-i trag un pumn în ochi, asta însă-i doar o soluţie temporară, pe-un ardelean, ca şi pe-un dinozaur, îl păleşte durerea peste cinşpe ani, şi-o să înceapa să urle când mi-o fi lumea mai dragă. Plus că se poate să-i vină ideea că rănit de moarte fiind, nu mai publică nimica din ce scriu, şi-atunci chiar am bulit-o.

Hai să-i dăm caesarului ce-i al laurenţiului, o poveste tâmpită de dragoste pasională, poate tace dracu din gură şi pot continua să vorbesc tâmpenii.