Un peşchir şi o ţâră dragoste - ediţia a II-a

Cuprins

Ritmuri din Corşor
Verde poem despre iarbă
Ai de peste Olteţ
Hăulită
Poem singur
Ei, ha! Poem
Aici
Păi dacă tot trebuie să vă plătesc coperta
Castelul gol
Despre suflet considerând o persoană
Grosimea lucrurilor roşii
Specialistu’
Copiii aşteaptă pe garduri
Cuvinte despre şir
Timpuriu
Despre fotbal
Translucid
Alt pastel
Conferinţă
Balada botiţei de sânger
Amicilor mei
Fragmente
Poemul lingurii scumpe
Despre berzele care umblau prin bălţi cu picioarele albe
Dragostile mele cu o fată
Sau o altă viziune a mâncării mele
O fi vreo vorbă de-a lor
Poemul fetiţei de pe grămada de timp
De biografie
Primul poem pe care îl dăruiesc
Al doilea poem pe care îl dăruiesc
Cum se trag oltenii de la rimă
Al treilea poem pe care îl dăruiesc
Al patrulea poem pe care îl dăruiesc
Ultimul poem pe care îl dăruiesc
INTERFAŢĂ la mijlocul poeziei lui MARIUS MARIAN ŞOLEA
Pastel fără anotimp
Vorbe încherbate
Preşedintelui Academiei Române
Ghinionul de a fi român
Poema rotundă
Poema pătrată
Poema ovală
Poem şi mai simplu
Poem întins
Înfrângerea
Platitudine discretă
Referendu’
Strofă dint-o baladă country
Răcănelu’
Poemul scârţâirii noastre
Unei femei anume dintr-un oarecare prezent
Un fel de poem dintr-un fel de iarnă
Molda
Rememorarea lungilor călătorii şi a pescuitului la copcă
Poem fără oi, chinuirea şoarecelui
Vecinele
Poem cu puţin balans
Mejdina din cimitir
Despre nu ştiu ce
Seară
Constatare
Despre fericire
De Dragobete
Prin noaptea asta albă
De copilărie şi de altceva
Confirmarea
Moş Berdiţă, Costain şi lecţia despre lubeniţă
Înţelegerea lucrurilor din două puncte de vedere
Felul oamenilor
Înţelegerea dragostei
Cu purceaua la târg
Cum este la mine, la ţară; despre sentinţe metafizice şi fonduri ancestrale
Despre imposibilitatea românilor de a-şi construi civilizaţie materială, despre cum înţeleg ei viitorul, destinul şi alte lucruri mărunte
Cu vacile pe la Ponor
Vorbe
Visătorilor
Neica Pătru

Ritmuri din Corşor

Înainte multă vreme oamenii cunoşteau bine muierea 
şi nu-i îngăduiau să vorbească ne-ntrebată, 
nici când se sporovăiau de-ale casei, d’apăi de altele! 
n-avea muierea nasu’ de acu’, în faţa bărbatului 
vorbea numai în gând! şi-n boscorodeală când îi venea şi ei chef
să-l mai înfrunte, 
da’ nu făcea asta pe lângă el, ci numai pe bătătură, 
altfel fura una după ceafă. bă, cân’ să-ntâmpla aşa, bagă de samă,
se liniştea de parcă ar fi fost la începuturile lumii, 
pe lângă ăia doi copaci.
mda, nu zâc, era pe-aci, pe undeva, o greşeală, 
da’ frica trebuia să fie întreţânută cumva. aşa trebuia - 
frică de bărbat şi de Dumnezău. 
măă, ce dragoste se naşte din frică!...
da’ şi bărbatu’ era om, nu leşinătură, avea măsură şi casa era casă,
nu se ocupa cu toate cacaioavele. acu’ muierea deveni şi ea om,
lepădă baticu’ prins su’ bărbie şi tras înspre frunte
până la pieptănătură şi un’ s-adună măi mulţ’ - hop şi ea!
ba ni’ n-o măi recunoşti de la vreo cinci stânjeni că măi e muiere - 
poartă pantalonii strâmţ’ şi haine cu cravăţi. ca oamenii! 
ce vorbeşti! nevoie mare! 
tiii!... bă, şi s-o auz’ cân’ vorbeşte! nici nu zâci că e muiere! 
acu’ nu se măi brodeşte nimica,
s-a’ schimbat toate, s-a schimbat şi muierea, s-a făcut şi ea om,
e egală cu el. eee..., pasămite că a evoluat careva, 
că doară nu s-o fi tâmpit bărbatu’...
acuma s-o spunem p-a dreaptă: deşi era socotită proastă 
şi nu prea avea drept la votare, cam toţ’ ştiau că ţânea casa
şi toată rânduiala, iar la lucrurile măi mici îi mergea bibilica 
măi fuga. da’ iote, nu măi vrea niam să fie socotită aşa, 
se dădu de cur! he!
da’ ce, dragostea măi e cum era?! bărbatu’ o vedea la horă, 
o lua de minţ’, o încânta o ţâră, o bodicăia pe su’ cămaşe şi gata!
dejuga la ea! mergea atunci, nu era plin de naule ca acu’...
şi nu le-ncutiţa orişicine, numa’ cine se putea arâni!
o viaţă muncea bărbatu’ lângă ea pentru copiii lor, 
o ţânea mereu lângă şold cu ăi mici handără după ei. 
acu’ tot ce vrei de la muiere îţ’ dă fără condiţii, iar, rar, 
cân’ îţ’ pune condiţii, te duci învârtindu-te! îţ’ vine să iei câmpii,
nu alta! bă, îţ’ plăcea muierea fără s-o cunoşti!
şi nu ştiu cum, da’ se potriveau toate cân’ o luai! 
inclusiv caracteru’, vorba asta de umblă az’ pe la tribunale. auz’ tu
minune! ori le potrivea pe toate Dumnezău şi nimeni n-avea habar.
nu mai are viaţa nici un chichirez!
acu’ aştepţ’ să mori şi te uiţ’ cu oichii! câte întâmplări!...
nu măi ai chef de nimic, se răscăcăié lumea, auz’ tu?!
bă, băiatule, bă, n-aveai nevoie de nimic dacă munceai, 
sara luai ’coló muierea-n braţă, băgai un lemn în gura sobei, 
aranjai tuturiga cu coceanul şi se zburlea mâţu’ toată noaptea!
o ceapă cu sare pe inima goală şi un codru de mămăligă 
dacă băgai în gură, da’ era frumoasă viaţa! 
aşa a fost pe-aci, iar ăi de sunt acu’ de la oraş ar trebui 
să cam bage la căpeţe. originea asta ne măi ţâne nouă astăzi 
capu’ bun. cât s-o mai putea.
eu am o mare consideraţie pentru partea muierească 
a originii mele. bunica dinspre tată, Măria lu’ Băzăvan 
de la Corşor, mi-a spus într-o iarnă după ce mă întrebase pe un’e
mă măi învârt: "nu e bine ce faci, cân’ nu ştie omu’ de un’e să te 
apuce, umbli naula prin ţară şi dormi noaptea p’in str’ini, 
mănânci de la alţii şi nu-i vez’ pă tac-tu’ şi pă mumă-ta la faţă 
cu lunile, că de mine, vii aşa să vez’ dac-am murit!
ce cauţ’ tu cu muzâca la tilivizor, mi-a zâs mie Pleşcănoaia 
că te-a văzut astă-vară la Mămaia aia cum te ocărai cu unii.
vină, mă, la casa ta, ce, aci n-ai cu cin’ te ocărî?! 
vrei să te omoare mafiá aia din muzâcă 
de care te-a auzât vară-mea vorbin’? bă, îţ’ dă unu’ una-n cap
în puterea nopţii de-ţ’ ia máu’ ori îţ’ dă brânci cu capu-n jos 
într-un gâldan!
ce nevoie ai tu de deşuchiaţii ăia? ori te-ai pus pă cântat
şi io nu ştiu? ai crescut aci, da’ io nu te-am auzât odat’ ciricăind
pă bătătură. te-nvârţ’ tu, te-nvârţ’ până dai de ele! şi vez’ tu 
că nu te scoate nimenea din bucluc, n-au nevoie nici ăia 
pă care zâci tu că-i ajuţ’! ai fost tu p’in ţări străine 
până lângă mărginile ţării chinezăşti şi tot îţ’ ştiau ăştia urma.
vină bă, băiatule, acas’, carte ai la teşcherea, armată ai, 
măi ai puţân şi te însori că doară eşti om acu’, poţ’ ţânea de casă,
te faci primari aci, că tot sunt ăştia proşti toţ’, au încăierat lumea
de s-a omărât om cu om. ori şi măi bine, popă!
ce-ai tu bă, băiatule, de te judeci tu cu lumea? ce nevoie ai de ea?
ia sama la mine că n-a minţât cine-a zâs că cine nu face dovleţ’
în ţara românească nu face nici în a turcească!
io vând nuci la bănicior, curcani, purcei şi mânzaţ’, 
hai şi tu cu mine într-o lune la târg şi ia cu tine şi poiezâile tele,
stăi şi ascultă cu oichii beliţ’ în mijlocu’ lumii dacă te întreabă 
careva cât fac... da’ iote, mă luai aci cu vorba şi Munteana 
o fi cu capu’ su’ ea în iesle! sa’i!"
aşa zicea ea, cu poeziile ştia că e forţată comparaţia prin criteriu,
"în sânea" ei mă aprecia, dar nu spunea 
pentru că nu avea nici un folos de la nimenea.
era mândră de nepotul ei "că nu pune gura pă ţâgarie şi pă beutură
şi nu vorbeşte gura fără el". s-a supărat de vreo două ori 
"că mă încred deştept" şi nu mă uit niam la fetele din sat, 
"că doar nu măi sunt ca pă vremuri, s-au culturalizat toţ’, 
au radiu şi tilivizor şi au crescut ale lu’ Victor al lu’ Dinie,
de la Hunedoara. una, ochelarista, e foarte respectoasă, 
îmi dă mereu bună z’ua. măi e şi Petronela, măi e şi fata lu’ Titu,
şi ale lu’ Fonfăitu sunt două şi nici măi în vale, pe la Ţârică, 
n-ar strica să te uiţ’. ai cu cine pune masa dacă vrei, da’ nimeni 
nu-ţ’ miroasă ţâie! tare sunt io curioasă s-o văd pă aia 
de-o alegi tu! măi sunt unele, de la vale, de la Alimpeşti, 
care te-au auzât la radiu vorbin’ cu unii pe-acoló şi le-a plăcut. 
bagă de samă, aşa mi-au zâs, că le-a plăcut! 
cică ai voce frumoasă şi caldă, bagă de samă, caldă, au zâs...
aci e un melic!"
bă, Mărie, aci e altă treabă, le ştiu eu pe ălea de la Alimpeşti, 
nu ştiu ale cui sunt, da’ le cunosc bine. astă vară coboram 
din Creţu pe Poiana Caprii venind de la cosât şi sara 
m-am dus cu prosopu’ pe după umeri la apă, iar ele erau venite 
la ale lu’ Marcică din luncă. eu am luat-o pe mal în jos spre Alun’ 
până la cotu’ al mare, cam pe un’e era roata de se irigau 
castraveţii la C.A.P., ştii tu, aproape în drept cu biserica. ce mai,
aci un’e ne da brigadieru’ Ion Neamţu paiele de pus su’ porci.
fetele alea s-au luat după mine, că cu troaca, că cu copiii ai mici, 
că cu alte daravele. cu coada ochiului eu le-am văzut, 
da’ nu m-am făcut că le aştept. apoi m-apucai să mă spăl 
la răgălia unui anine bătrân căzut de cân’ veni toaia a mare.
cân’ mă săpuneam la răgălie, eu le-am mai văzut o dată pitite
după ferigi, da’ n-o să le gonesc cu pietre. una era frumoasă 
şi aş fi încutiţât-o o ţârişică într-o sară în vale. cân’ terminai
mă ştersei repede şi o luai aţă înspre ele. acu’, ce să mai facă, 
doar nu mai puteau fugi. s-au prefăcut că vorbesc, 
că stau la umbră în zăvoi...
ce faceţi, mă, aci? le zisăi io... “după gâşte, după gâşte”, 
răspunseră ele. la bal am auzit ce povestiseră prin comună, 
da’ am râs, ce să zic, minte muierească! au zâs prin comună că par
om prost. aşa că, bă, Mărie, de asta au intrat ălea-n vorbă cu tine 
şi ţi-au zis că le-a plăcut vocea... da’, ia zi, aia frumoasă 
nu a vorbit nimica? ca să-i zic io ceva la ureche sâmbătă la horă. 
aş cam gâlvi-o pe aia că-i cam ţanţoşe de carne...
“bă, naulo, să nu te râz’ de fetele oamenilor şi să te pui pă iele
că ne faci neamu’ de râs! nu-ţ’ ajunge pă un’e umbli?!”
bucuria din urmă a bunicii mele ar fi să-mi facă nuntă 
la ea în bătătură, să taie viţăii din curte şi orătăniile toate
şi pe curcanu’ Moşu’. să curgă ţuica şi vinu’ “ca să moară 
dă năcaz leşinăturile cu care s-a strigat pă pământ!”
a cumpărat sute de străchini şi linguri de paltin 
de la rudarii din Ruget.
eram eu printr-a şaptea când mi-a spus o dată: “lasă să fie acolo
în pod, să stea su’ nucile de la Ştiubei, că nu cer de mâncare”.
îmi toca mereu: “du-te, mă, la casa ta, că nu măi găsăşti muiere
dacă trece vremea, că le necinstesc ghiolbanii pă toate!
şi prea tineră, iar nu e bine s-o iei, că nu e coaptă la cap, 
ş-atunci cân’ e prea tineră nici n-o cunoşti dacă să măi coace
vreodată. că poţi tu să le zâci poezâi până s-or pricops’ 
iepele lu’ Drigă-n cur! anii trec fuga. ca un vis! 
îmbătrâneşti şi te lasă şi pe tine socoteala. iar dacă nu le măi 
scuturi la inimă, ’geaba, s-au dus toate, rămâi cuc! 
şi te-apucă un vârtej 
de te holomoceşti la cap şi gata, bună z’ua, te-ai dus!...”
bă, Mărie, ce mă pui să mă grăbesc? n-am nici un motiv. 
ce-mi lipseşte mie acu’? vreau s-o aleg bine. ori să pună ea mâna
pe mine şi io să mă ţâu tare. 
las’ să fie tânără că aş vrea să n-o înşel niciodată!
vreau să am muiere care să moară ne-nşelată. de frumoasă şi 
tânără ce e. bunică-mea şi-a arcuit sprâncenele, a cam legănat din 
cap şi a râs trăgându-şi bezneaua peste ceafă: “băăă, da’ ea să nu 
ştie că e ne-nşelată pân’ la moarte, că pune măi înăinte coada pe
spinare şi-o măi prinz’ de Sfântu’ Ilie, în târg! 
bă, băiatule, bună vorbă, da’ să nu pui mare bază pă muiere. 
dacă ţi-ai ţânea nasu’ măi pe jos, ai vedea că nu eşti sângur 
pă drum, măi sunt şi alţii ca tine şi ce văd cu oichii lor, 
parc-ar vrea să puie şi mâna! fă ca tine, da’, după ce-o alegi aşa
bine cum ştii tu..., s-o aduci şi pe la mamă-ta Măria, să mă uit io la
oichii ei de muiere! o să-ţ’ zâc ce ştiu io, ce-mi cântă mie inima
atuncia”. la tinereţe a fremătat de viaţă, pleca iarna la bal pe linie
în jos şi în rochii transparente prin troiene de zăpadă, fără ciorapi, 
în pantofi de lac, cu decupaj, pe care îi luase de Sfântul Ilie, 
din târg de la Polovragi. mergea să joace ori de câte ori era horă
la cămin şi ajunsese o modă pe atunci în zonă, ca o vulpe turbată:
“că fetele mari să nu să măi poarte pe didijos cu chiloţ’ ”.
şi a cam muşcat şi ea din moda asta trecătoare...
zeci de ani s-a văitat toate nopţile de dureri, 
“are deştele îndovrigănate de la romatiz’ ” 
şi spunea că de-acu’ nu mai ajunge la băi, la Săcel’, 
că n-are cu cine lăsa casa, “la băi - numa’ la popa-n vale
mă măi duc!” când s-a măritat i-a fugit bărbatul de acasă 
după nici juma’ de an, n-a mai rezistat sentimentelor ei şi a fugit
într-o noapte. l-au mai adus o dată acasă, dar a fugit iar. 
după aia l-au dispreţuit, de atunci nimeni de la noi nu i-a mai zis
bună-ziua! da’ şi el nărod! să-şi lase nevasta cu copil în burtă!
am vrut eu să-i dau o dată nişte pumni pentru pământu’ din prunii 
de la Mieilă. tata a crescut mai mult cu străbunicii mei, 
lor le-a zis mamă şi tată. 
pe Măria au luat-o comuniştii la şicoală ca să termine opt clase 
la seral. venea de la muncă, mulgea vacile, se spăla 
şi pleca la cursurile de matematici cu babele din sat. 
mai apoi ştiu cum mă lua cu ea la tăiat de prune, la fermă, 
pentru conservele care plecau la ruşi. totul se desfăşura 
în curtea casei luată de stat de la Iurgă, boierul. 
erau prunele cât pumnu’ meu de copil, 
le scoteau sâmburii şi le puneau în nişte lăzi care, pe atunci, 
se numeau feuri, acum nu mai ştiu cum li s-or mai spune. 
din prunii ăia de la fermă au primit oamenii în ’90, cu Legea 18,
da’ prunele s-au micit în fiecare an, apoi s-au uscat prunii de tot.
ceva nu le-a priit... 
bunicii mele i-a plăcut cel mai mult o poezie a mea, ţărănească, 
din ciclul “Poezii ţărăneşti”, pe care le-am scris în liceu 
şi nu le-am publicat niciodată şi care începea aşa: 
să nu te uiţi în gură la muiere, / decât numa’ să-i vezi dinţii - /
noaptea miere, ziua fiere - / dracul inimii şi al minţii.//
când a apărut în cartea de la Junimea “s-a enervat puternic 
că m-am râs de ea la oraş, în Iaşiul Moldovei”,
i-a spus cineva în târg, un om ca lumea, c-a văzut-o 
“înscrisă acolo cu policra ei şi să nu cred eu că-i proastă, 
până la urmă s-a-ntâmplat de-a auzât c-am făcut-o personaj!”
îmi aduc aminte cum am împăcat-o atunci de supărarea asta 
formală dându-i să vorbească la mobil cu fiu-su de la Târgu Jiu, 
să-i zâcă ea, din grajd, cu gura ei, câţi purcei făcu purceaua 
a bătrână, Durigeanca, şi că-l aşteaptă acasă să vadă ce-o face
cu viţaua Nuca, pe care o moşise Micu din deal. dacă e frumoasă,
s-o oprească de jug. ori, dacă nu, o dă în târg. ea ar zâce 
s-o oprească pentru că are ciolanele groase, ugeraşu’ mare, 
e oaicheşe ca mumă-sa şi însămnată-n frunte. şi i-a mai zâs
să vină vineri acasă ca să facă gardu’ ăl nou că-i omoară Lăzărică
purceii şi curcile dacă trec la el pe la spatele casei.  “bă, Victore, 
fă, mamă, gardu’ că vă ia lupii la iarnă de cur!” 
după ce mi-a dat telefonul a spus pe sub batic: 
“bravo ţâie că-l ai şi pă ăsta, ăştia-s minuni dumnezăieşti şi trebe 
să coaste bani la pungă, nu glumă!” 
ştia de atunci că a fost prima în sat care a vorbit la maşinăria aia,
la care vorbeşti fără nici un fir pe care s-o ia vocea la vale. 
dar bunică-mea, Măria lu’ Pătru lu’ Băzăvan din satul Corşorului, 
a făcut o ispravă şi mai mare: am mers eu să-mi termin liceul 
în Vicovu de Sus şi la sfârşit de săptămână mergeam la Putna.
credeau toţi că rămân acolo din credinţă ori că m-ascund de ruşi. 
Măria n-a băgat în seamă nimic, vorbea lumea câte şi mai câte,
vrute şi nevrute. şi-a văzut de trebile ei toată vara, a fost 
cu adunatu’ zarzănelor, cu fânul, cu prunele şi altele, 
plus grădina model. dar când a auzit că unii “care aveau năcaz 
pă neamu’ nost au născocit ca să se râdă cum că n-aş fi eu bun 
de muieri şi că de aia mă călugăresc la mănăstire”, 
atunci n-a mai putut îndura! zvonu’ ăsta din urmă a scos-o 
dintr-ale ei, a jignit-o profund, i s-a urcat sângele la cap şi a luat
bine-mersî hârtie şi creion dintr-un păhar de la colţu’ ferestrei de la
casa de jos şi “i-a trimes lu’ stareţu’, care o fi el”, următoarea
scrisoare: “Domnule Părinte de la Putna lu’ Ştefan cel Mare, 
vorbeşte lumea în comună că băiatu’ nost’, Marius Şolea, 
nepotu-mio, nu e bun de muieri, ştiţi la care parte mă refer, 
că sunteţ’ om, că nu zâc, că e ruşine de zâs la faţă bisericească, 
păcatele mele, şi vă rog eu frumos, încuvinţaţ’ şi lăsaţi-l 
să să-ntoarcă aci, nu de tot, o săptămână-două, să să pună 
pă două-trei, Doamne, iartă-mă, să să ducă vorba-n sat, că se duce
răpede şi tot răpede se-ntoarce. apăi să vină la mănăstire 
ori la şicoala aia, că e tânăr şi are viaţa înainte. ori dacă vrea el 
să rămână, să rămână, da’ io nu cred că e bine. să nu uitaţ’
să-l daţi la şicoală că mi-a trimes scrisoare că face liceu, 
din toamnă în satu’ lu’ Sofia Vicoveanca, frumoasă şi-nţăpată 
muiere! nu se poate să mă refuzaţ’. să mă iertaţ’, Domnule Părinte 
că am îndrăznit cererea asta, dar noi aci avuserăm o ruşine mare 
la casa noastră de gospodari, neam din neamu’ nost’n-a păţât aşa! 
aşa zâceţ’, cam pă cân’ îl aştept să vină-ncoace?


		Multe salutări de la Gorj şi Sărut mâna!”

cuprins

Verde poem despre iarbă

Cuvintele mai presus de orice sunt trăire,
iar a vorbi despre unele lucruri este doar un moft.
pentru om este puţin ridicol când se vorbeşte
despre moarte, el nu este decât o târzie fată mare!
şi luna are dreptate în parte
să-şi arate lumina
pe care n-o are...


iar pe lună plină, trecătorule,
mersul prin iarbă
are ceva din altă lume.
poate din pricina luminii
care nu se poate hotărî
pe care să hrănească: ochiul sau iarba.


uneori sunt lucruri care îmi par atât de dulci,
încât îmi vine să cred
că nu vor muri o dată cu mine.
satul meu s-a dus, parcă nici nu-mi vine să cred, 
e aceeaşi senzaţie ca pentru un om.
locurile unde-am stat, parcă n-ar mai fi,
e absurd să ştiu a înţelege câte-o amintire.


acum tu treci prin cuvinte şi prin această limbă verde,
fă să fie datoria ta să te uiţi un pic la lună!

cuprins

Ai de peste Olteţ

Ca un orb care a pierdut soarele definitiv, aşa am pierdut eu
acel timp al copilăriei. şi astăzi, pipăind cu palmele pereţii lumii,
îmi caut înfricoşat patul unde am să adorm şi nu îl găsesc.


atunci am văzut bucuria în lume, însingurat de vârstă,
în mijlocul civilizaţiei lemnului, şi nu ştiam că se va pierde
în propria mea devenire. când iarna se întâlnea cu satul meu 
prin acest univers, mă nimeream mereu acolo! 
şi atât de multă dragoste era între ei, încât iarna îi acoperea 
până la jumătate gardurile în îmbrăţişări sticloase şi reci, 
pipăindu-le, la rândul ei, ca pe nişte ziduri...
privirea mea era fierbinte şi peste toate aceste lucruri moi
eu mi-am lăsat urmele, care, acum, posibil să se adâncească 
până lângă Dumnezeu.


mă bucuram când venea pe la noi tanti Ioana de peste Olteţ,
sora cea mică a străbunicii mele. o ştiu numai cu cătrinţe negre
şi cămaşă cu răuri, iar pe deasupra, purta un cojoc de ţurcană.
venea la noi duminica, după ce se termina slujba la Petecei.
se apropia de mine cu un zâmbet uşor, venind pe drum, din vale.
într-o târnă îmi aducea gogoşele şi gutui pline de lumină, 
pe care le frecam între palme ca să le iau puful şi muşcam din ele 
până mă durea gura de mari ce erau. de Paşti mă procopsea
cu două ouă de raţă leşească şi două de câţă, pentru a mă-ntrece
în bărbăţie cu burdufii uliţei. Măriei îi dădea un cozonac 
şi trei-patru caiere de lână, iar soră-sii, ciorapi lucraţi la ingliţă,
o pereche de şoşoni de şaptezeci şi cinci de lei,


un şorţ pe dinainte şi mai multe veşti de la ai ei, de peste Olteţ.
mă cocoţam pe dunga patului şi stăteam cu babele, 
să văd ce-şi mai povestesc, până mă lua bunică-mea cu oarece 
scandal, strigând la mine: “mă, gata, hai! nu măi coicăí pe cia,
lasă muierile în pace, să măi vorbească şi ele de-ale lor.
io n-am pomenit om măi curios ca tine, toată z’ua - bună z’ua
ai sta în gura lumii...” 
aşa şi era! cum începea cineva să vorbească, 
mă şi prezentam degrabă sub gura lui, în poziţie de drepţi, 
cu ochii în sus, de parcă ar fi fost vreun apel al existenţei. 
Ioana ne mai invita, pe mine şi pe Măria, la clacă, la Veca,
ce mai muiere şi asta! făcea clacă să poată pune, mai apoi, 
războiul, în mijlocul hodăii. toate femeile de casă trebuiau să ştie 
la război. ţin minte câtă fascinaţie mi-a produs aparatura aia,
cu toate aţele ei, cu bătaia ritmică a spatei, cu datul drumul 
din strânsură, ajutându-te de gâscă şi de gânsac. din rânduiala aia
de aţe şi de lemne, ieşeau nişte peşchire colorate viu, 
pline cu păsări statornice, care mă contrariau adânc.
deşi le vedeam ca fiind privighetori, sticleţi, rândunici, 
nu prea semănau cu cele de afară. ca să le văd păsări, 
trebuia să le consider aşa. şi asta nu prea îmi convenea...
la clacă se puneau în străchini boabe fierte de porumb, cu sare,
şi chisăliţă de poame. rolul meu era să deapăn fusele încărcate 
în vârtelniţă, făcând gheme mari, 
cărora le puneam inimă, la mijloc, bucăţi cocoloşite de ziar.
aceste minuni se întâmplau în ierni pierdute, când oamenii aveau 
o altă dragoste între ei. dacă m-aş împrieteni cu Dumnezeu, 
L-aş ruga să facă satul Corşor etern, aşa cum a fost...
sau să dea oamenilor lui o memorie de înger şi să-l facă să trăiască


în ea, măcar cât sunt ei, abia să se atingă satul de prezent. 
oamenii, atunci, munceau unii pentru alţii cântând. ascultam
poveşti cu iele şi zâne dezbrăcate până-n brâu, care te strigau 
pe nume, în răscrucea nopţii. dar nu le era dată puterea decât 
să te pocească, dacă le răspundeai. ascultam despre întâmplări 
cu morţi înviaţi în sicriu, strigoi şi tot felul de oameni, 
care erau şi muieri, şi oameni, în acelaşi timp!
îl ştiu bine şi pe Filíp, îmbrăcat cu iţarii lui negri, cu bocanci 
lustruiţi cu untură de pasăre, cu ciorapi înalţi din lână,
răsfrânţi elegant peste ei, când dădea soarele, sau purtaţi pe picior
în sus, când era mai ger. nu îmi plăcea de el pentru că nu prea 
vorbea cu mine şi nici nu-mi aducea nimic. pe Gheorghe, 
tatăl lui Milică Vâlceanu, şoferul de pe rată, nu-l prea ştiu,
era mai rezervat. în schimb, abia-l vedeam pe Aurică, cel mai mare 
dintre ei şi cel mai deştept. pe el îl aveau la inimă fraţii, îi crescuse
pe toţi, în vremurile grele, de după Războiul întâi. tatăl lor murise
la Turtucaia, iar Lina nu s-a mai măritat, în urmă. 
Aurică stătea singur la casa lui din deal, vedea şi el de-o vacă, 
treabă-rost. ne întâlneam ori de câte ori mă duceam pe la Druşu,
văr de-al doilea cu tata, primul student la Petroşani 
de prin satele acelea, cel mai mintos dintre toţi prietenii mei.
stăteam amândoi câte o săptămână pe la Polovragi, prin târg,
de sfântul Ilie. şi mă ducea cu el peste tot. Aurică ne chema 
pe amândoi şi ne întreba nişte lucruri, noi răspundeam şi el îşi 
dădea seama de cum suntem noi făcuţi, care ne e firea, 
de ce ar trebui să ne ferim în viaţă... multe dintre amintirile 
copilăriei de la ţară se leagă de feluri de mâncare, de parcă 
în copilărie mi-aş fi mâncat cea mai bună bucată de timp, atunci
când vederea mea topea zăpezile încet.

cuprins

Hăulită

Lină Ină, pe lumină, 
spune-i lui neica
dacă tu ai vrea
ca viaţa să-ţi pară
o câmpie-n seară
vara pe răcoare,
când sub stele arzătoare
cade floare peste floare...
şi o noapte-ntreagă, Lină,
se iubesc şi se alină
cu lumea, cu Dumnezeu,
până când vin eu
să îţi caut sprâncenele
ochii şi cu florile.
când te-ntorc pe mână-n fân 
să te cotelesc în sân
şi să te iubesc 
până când te juvenesc.
când te glojderesc cu gura
tu să simţi în şold arsura
şi s-auzi cum se râjnesc ţâţele cu dudele
până când te ujijeşti,
tinerică precum eşti,
lângă vatra mea
care e de-a pururea.
să crească dragostile, guriţa, dulceţile, 
să te coperesc cu ele, să ne zbatem în inele
până când vreau eu,
lumea şi cu Dumnezeu, mă...


toţi oamenii se pregătesc să plece,
să rămână singuri, goi.
oraşul de piatră s-a răcit,
fabrică doar praf în cântecul vremii
care mai aduce doar frunze uscate
şi ziare vechi într-o tăvăleală
mai dulce ca moartea.
toate străzile se-ngroapă, la ieşire, lungi.
aşteaptă generala senzaţie de vomă.
oamenii au intrat în oraş ca nişte idei,
din întâmplare,
şi ies ca nişte cuvinte
rostite trunchiat.


o nouă limbă linge tot,
chiar şi cele mai surprinzătoare soluţii.
vrem toţi s-o ardem
şi-o s-o ardem...


Lină Ină - dor alină,
înainte multă vreme
fetele se luau devreme,
când s-opreau durerile
din pântec la pietricele,
de trosneau sfârcurile,
în dinţi, ca alunele


luai de-acasă un pumnal
şi le ridicai pe cal
în creştetu’ nopţii,
când rugineau zloţii.


să-mpingea muierea-n şa,
frumoasă ca mumă-sa,
iar pe didijos nu avea nimic
să nu-i fie greu mâne la iubit,
numai peste ea flutura cămaşa 
nouă,-nrăurată sub brăcirea-ncinsă,
peste mijloc prinsă.
apăi îţi duceai muierea 
la nănaş şi la năşiţă
şi la popă, măi pe seară,
numai cu o coroniţă.
satu’ tot îi da alt nume
şi o luai pe după umeri
să mai faci acas’ o lume.
aşa începea viaţa,
tot aşa se termina,
în cămaşe-nrăurată,
cu copiii lângă vatră.
Lină Ină, sub lumină
o dulceaţă nouă îmi gâdilă
setea, 
rostuind pecetea.

cuprins

Poem singur

Toate imaginile care se adăpostesc lângă mine,
fugind încoace de sub felinarele lumii,
se văd doar pentru că dragostea este transparentă.


din toate direcţiile vin gânduri
şi mă găsesc singur.


îmi încalţă piciorul cu străinul simţ,
cum că toate ar duce într-un singur înţeles.


mă uit la stânga şi la dreapta mea şi văd că diferim
atât de mult între noi, deşi om fi fost, ori vom fi egali...


avem în comun tocmai ce este transparent şi teama 
că mulţimea de drumuri ar putea să ducă
doar în ele însele.
dar şi păsării care cântă îi este puţin teamă
de omul care n-o ascultă, iar copacului, de întuneric.


umblăm transparenţi peste raţiunile lui Dumnezeu,
sprijinindu-ne cu vârsta într-o contemplare, 
iar timpul lumii vrea să mănânce tot ce a făcut Dumnezeu,
încercând, aşa, să devină veşnic, să se întoarcă odată
de pe drumului lui.


ce este înaintea lumii, este transparent.
de asta culorile ei se mai pot vedea.
Dumnezeu însuşi este transparent
ca timpul întreg într-o viziune.


am mers pe drumurile astea cu mintea împărţită
în imagini
şi nu văd tot timpul ce este transparent înaintea lor.
mai niciodată n-am inima cu mine,
înţeleg fără a avea sursa înţelesului
şi locul său de odihnă, când fuge de singurătate.
locul de odihnă al înţelesului este sursa înţelesului.


înaintea noastră drumurile schiţează o hartă a zădărniciei,
ci locurile ei... mai mult sau mai puţin importante.
şi sunt atâtea garduri şi atâtea curţi!


vedem lumea cu toate ale ei
doar pentru că Dumnezeu este transparent,
iar omul care s-a lăsat de Dumnezeu,
este un om care s-a maimuţărit.

cuprins

Ei, ha! Poem

Deşi cam paralitică şi cu privirea fixă,
lumea e pe stradă.
timpul stă acum în eprubete, aşteptând
să i se pună capacul, 
iar românul a rămas acasă pentru a face muşchi.
vezi Doamne, mai sunt şi zile în care nu se poate scrie poezie,
în care, pur şi simplu, nu poţi autoportretiza
nici o realitate...
prosti!


frate, spune sincer, nu vezi tu cum cerul sărută tot
cu gura lui focoasă?
când eram copil, alergam din zăvoi către casă, prin iarba înaltă.
nu mă grăbeam nicăieri, unde să te grăbeşti atunci când eşti copil?
cădeam uneori şi îmi intra costreia în ochi, dar cât de rău
poţi să cazi atunci când eşti copil?
din pruni, de la Codiţă, vedeam casa noastră printre lacrimi
şi nu aveam nici un motiv să plâng.
vremea a trecut şi nu mai ştiu cum i-o merge românului flotarea.
doar timpul (de la eprubetă) mai aruncă imprudent
câte o privire omenirii, care deja ştim în ce situaţie se găseşte.


de bine, de rău ne mai descurcăm - stelele mai dau idei
tăcerilor noastre genetice. la noi natura polenizează în tăcere, 
nu ca la alţii, cu tam-tam. 
după ce au alergat toată după-amiaza 
să cocoşească găinile bătrâne, cocoşii zorilor impuşi


cântă spânzuraţi pe unde apucă.
iese în prag românul în izmene şi se uită pe cer,
frecându-se la ochi, să vadă cât mai doarme.
sunt pe undeva mări care pun câte o palmă pufoasă
pe fruntea pământului aşezat pe spate.
dacă m-ar tăia vreodată o idee în două, 
ca după o pedeapsă medievală, 
cred că m-aş lăsa sărutat de realitate
pe carnea mea întuneacosă.


mai departe nu ştiu, posibil ca timpul imprudent
să fie o idee a morţii, 
cum că bucuriile trebuie trăite doar jos, 
cu ochii în pământ.


am ales, în cunoştinţă de cauză, ca acest poem
să nu poată fi tradus datorită titlului.
deşi cam paralitică şi cu privirea fixă, 
lumea e pe stradă.

cuprins

Aici

Aici sărăcia e tot mai frumoasă,
poeţii o cântă şi nimănui nu-i mai este ruşine cu ea.
amantă a românilor se dăruieşte pe toate podurile,
noi avem poduri chiar şi peste apele secate.


lumini fără importanţă aşteaptă zorile pe străzi,
copiii încă se joacă şi râd,
fermoarele nopţii strălucesc 
ca dinţii de aur.


aici toate cauzele sunt pline de mistere,
toţi aşteptăm răspunsuri de la alţii.
timpul trage după el un lanţ greu şi obosit,
de capătul căruia a legat-o pe moarte.


şi n-ar mai fi nimic de spus dacă el
n-ar striga de departe să fie primit
cu bucurie cinstită
prin oraşe şi sate. nu îndrăzneşte nimeni
s-o elibereze pe moarte.
la ţară copiii mângâie gura sapelor,
la oraş nu înţeleg nimic.


şi timpul trece mereu pe la noi ca un haiduc fără vârstă,
înfăşurat peste brâu cu zalele groase, târând
în urma lui
ceva,
ce nu vedem acum şi toţi oamenii aşteaptă
zorile pe străzi.
timpul n-a vorbit cu nimeni...
ţara mea nu mai e decât sentimentul meu despre ea,
iar România de azi
este antichitatea lumii care va veni.

cuprins

Păi dacă tot trebuie să vă plătesc coperta

Aşa i-am răspuns prietenului meu Valentin Taşcu,
scriitor performant de la Cluuj, inspirat în momentele vieţii,
inclusiv când a căutat să-şi facă familie în Gorj.
el e om cu stare - tipografie, editură, revoluţionar...
la el îmi tipăresc şi eu cărţile, că ia mai eftin.
e mereu nemulţumit şi contrariat de mine. cică eu, 
la 136 de pagini, îi dau mereu două cărţi, în loc de una!
a făcut calculaţia şi aşa (i-)a ieşit, că sunt două cărţi.
iar dacă ar fi numai una singură, ar costa mult mai puţin...
ştie că pe a doua tot la dumnealui aş tipări-o.
calculul aşa a reieşit, nu vorbeşte el degeaba.

cuprins

Castelul gol

Tinereţea e ca o coroană de rege izolat şi orb.
la un moment dat, în viaţă, îţi trebuie
când te uiţi în oglindă...


o dovadă!
e dovada ta când îţi ridici fruntea
şi o atingi cu mâinile.
potecile grădinii stau toate neumblate,
nici măcar nu cred în ispitirea lor,
sunt obligatorii.
alegi una atât de uşor 
şi din pricina unei mişcări mai grăbite,
uneori mai mature,
se rostogoleşte la pământ coroana.
înainte sau în urmă, niciodată lateral.


unde să te duci dacă nu eşti rege,
unde să te-ntorci
când nu eşti ce-ai fost?


şi mergi aşa, ţinându-te de cântecele păsărilor
şi de frunze,
pe o potecuţă numai a ta, ca un rid,
care odată a fost imperială,
iar acum s-a unit cu natura.

cuprins

Despre suflet considerând o persoană

Când te iau de umeri 
şi te aduc la mine,
numai atât vreau:
să bag timpu-n tine
ca să îl opresc,
să iubesc pe urmă timpul.

cuprins

Grosimea lucrurilor roşii

	în prelungirea volumului “Lungimea lucrurilor verzi”

De fiecare dată, noaptea, lucrurile roşii
mi-au părut mai mari...
încetineşte-ţi mersul să te prind, în seara asta trupul tău
fu destinat de vreme privirilor şi degetelor rele
şi-am să ţi-l fac un clopot moale, cald,
care-o să bată lung o vreme
numai duminicilor mele.


am să te rod în dinţi când vei fi prinsă,
cum roade timpul omenirea,
iar tu, râzând, ai să măsori întinsă
întâmplarea, patul, fericirea.


iar când vorbeşti te văd cum te lungeşti 
cu calmă voluptate pe cuvinte
şi te ascult atent ca să te iau la mine,
în camera mea aud cel mai bine...


imperiala tandreţe ţi se vede prin haine, 
iar eu, căzând în seara asta, mă voi prinde de căldură,
îţi voi lăsa pe inimă o mână de iubire,
iar cu alta, am să te caut vulgar de ură.


pe sufletele noastre acasă le aşteaptă
regate din bumbac, casete, înţelesuri şi-o pisică.
eu te privesc de mult, ca vremea pe aromânii de pe munţi
şi umbra ta s-a-ntins acum pe mine, ca umbra unui munte!
aş vrea să-ţi spun că ea nu e decât prea spaima unei zile
de a nu se pierde în noaptea asta lungă, roşie, groasă...


aşteptarea noastră are gură, uneori zâmbeşte,
timpul are şi el un orologiu, acesta are limbi,
iar limbile - o greutate.
câte speranţe posezi! eşti o cheie nouă
a secretelor lumii.


dar, aptă de disecţie, în aşteptarea fericirii
eu nu am să te las, doar împlinirii tale-am să-i aplic,
didactic, o corecţie.


te-am desfăcut de haine, rezerve, unghiuri, aşteptare
şi văd pe undeva strălucitoare viaţa
în grăunţe de sudoare. aburul lipiei şi frângerea
alungă de fiecare dată toată viaţa grâului şi foşnetul din lanuri.
te-am desfăcut de vorbe, gesturi şi imagini...
ce ochi aveai pe jos! - doi miei neînţărcaţi 
sărind în grâul verde. la toate acestea, timid am constatat
că mai lipsea ciobanul care tot încrustează de vremuri 
pe botiţă motive. şi nu din plictis ori ca să treacă vremea mai uşor.


eu cred că-n trupul tău, pe care-l voi urca
pe-o cărăruie mai veche (ca pe munte), se ascunde lungimea
lucrurilor verzi,
la care nu ajunse căprioara. culeg şi strâng,
culeg şi strâng. din lucrurile verzi aş rupe o botiţă nouă,
să rămână uitată pe o potecuţă când voi coborî la primăvară.


din oraş nu mă mai interesează nimic, el stă în genunchi
să privească geamurile mele, din oraş nu mă mai interesează 
nimic.
ia, ia inima mea şi dă-mi-o cu mâna.

cuprins

Specialistu’

“Mă, tată, mă, de ce eşti, mă, băiatule, atât de abătut,
ce ai tu pe inimă?
eşti mic acum, nu ştii tu că vine moartea
şi-n urma ta lumea nu se plictiseşte...
auz’ tu? cică şi ea ar avea un sfârşit, dar de un’e să-l iei,
ca să-l întrebi dacă-i aşa?!
când ai să mai creşti, o să te învăţ la muieri, pe nişte ţuică
de la tac-tu,
s-o duci bine toată viaţa.
cu muierea trebuie să ai răbdare şi s-o cauţi pe fibră la vale,
ca pe buşteni când îi ciopleşti cu barda.”
aşa mi-a zis şi mie unu’, când m-a oprit pe drum, în sat,
într-o vacanţă.
i  se spunea Specialistu’, nu ştia nimeni de unde venea
şi n-avea nici o meserie la bază. lucra, pe te miri ce, pe la lume,
prin curte. venea pe ci, pe la noi, pe la 
’fârşitu’ lu’ iunie - mijlocu’ lu’ iulie,
cân’ să-nmuiau dudele şi începea cositu’.
omu’ ăsta, lucru mare, cam păcălea muierile.
eu nu ştiam prea bine cu ce, dar aşa umbla vorba
peste câte-un pârleaz.
deşi o jumătate de an îl aşteptau ca pe Dumnezău,
pleca din bătătura cuiva tot timpul beştelit. că mânca prea mult,
că se lua cu omu’ lor, ceva făcea necuvincios. şi, cică, n-ar fi fost
nici prea serios...
îl petrecea câte una până la poartă, de se auzea în tot satu’.
auoleo! să te ferească ori unul, ori altul, de hălaiul femeii din Gorj!
i  se zbate limba în gură, ca şarpele trecut prin pala focului.
numai seara i se domoleşte, după apusul soarelui.


când pleca, Specialistu’ ăsta avea mereu un zâmbet gingaş,
pe sub strigătele ei.
lua cioaca de la poartă, ieşea din curtea ei 
la linie, să poată răspunde şi el 
cu ceva, îşi mai sălta o dată desagii pe spinare şi, întors pe
jumătate, o privea în ochi pe oratoare şi-i trântea printre dinţi,
s-audă doar ea: ploşti-ţi-s-ar ţâţăle, artisto! 
cu dudele lor, cu tot!


până la urmă s-a aflat că Specialistu’ venea de la Berbeşti-Alunu
şi că muierile strigau atât de tare, ca să priceapă bărbatu’ şi satu’
că nu s-au înţeles deloc.

cuprins

Copiii aşteaptă pe garduri

Copiii aşteaptă pe garduri
până termină părinţii lor casa.
la sat soarele are o altă relaţie
cu pământul,
de asta şi copiii, şi oamenii preferă să umble
desculţi.
diferit de oraş, boul şi vaca
au altă consideraţie aici.
iar lucrurile noi nu se înţeleg niciodată,
decât la sfârşitul lor, după roadă.
simultaneitatea cunoaşterii cu realitatea
nu are preţ şi nici geambaş.
acest nud e îmbrăcat în locurile satului
cu nişte haine mai vechi
şi cu înţelesuri care nu se ştiu,
ci numai se practică.


n-aveam nici o taină 
când m-ai tras de haină
să-mi arăţi ceva.
şi ca un copil
am pus întrebări.


n-aveai nici o caină
când te-am luat în taină
să-ţi arăt de sus
întocmai ce-am spus.


şi, ca un copil,
adormeai uşor,
ascultând pe somn
un disc de vinil
cu poveşti de iubire
urcând peste pleoape,
până sub arcade, acolo
unde se mai găseşte ceva
din culcuşul somnului.
ţi-am luat chipul în mâini
şi părul tău trece prin ele
ca printr-o furcă de tors.
te preţuiesc cu vârfurile degetelor
ca pe un fir din care am să-mi fac
flanel şi ciorapi. mai ascuţiţi la vârf,
acolo unde se încheie. şi de mai rămâne ghem,
am să înconjor cu tine de patru ori casa.


şi-ţi frâng mijlocelul
cum frânge lăutarul într-o improvizaţie
ritmul unei doine
găsite la babe.
te învârt pe cergă - 
bocâţă fierbinte
cu dungi de la plită,
mai roşii, mai arse,
urme de la tuturigi.


aluatul tău dintr-o făină albă
l-am crescut în trochiţă,
cu zeamă de prune,
adusă cu ulcica de lut
şi scufundată în marginea butiei.


frunză verde de trei timpuri,
strălucirea ei din ochi
tot de la babe o are
când trec negre peste câmpuri
cu sapele în spinare.


foaie verde-mbucătură
de bocâţă pe cearşaf,
Doamne, ce fulgerătură
am în carne - 
epitaf!

cuprins

Cuvinte despre şir

Nici un anotimp nu-şi mai găseşte rostul,
natura şi-a înfipt unghiile în spatele timpului.
şi numai poeţii mai pot observa.


toate sunt o imagine statică,
pe care o descompune lumina.
mă întorc şi umerii mei se lovesc de ceva
şi nu văd de ce.


clădirile toate se lasă în genunchi,
iar pe străzi oamenii au devenit pietoni
şi pentru lumea cea mare
sunt oameni cu drepturi...
la ştiri se aude că gropile sunt
o mare problemă la noi.
respiraţia şi inima îi obligă pe toţi
să trăiască, sunt hotărâte mai de mult.


intersecţia prin care tu treci este goală
ca o inimă învelită în ură,
ca o respiraţie dezlipită de rost.


biserica e goală, oraşul întreg este gol,
numai pe tine te zăreşte timpul,
trecând spre mine foarte îngrijită,


pe o stradă simplă, cu sufletul gol.
înveşmântată în dorinţe moi, inima ta
e ca un măr... şi-mi trebuie timp 
s-o decojesc cu un cuţit.
mă întorc şi umerii mei se lovesc de ceva
şi nu cred.
la adăpostul ploii câinii se retrag din oraş.


cad pleoapele caselor obosite de atâta vreme,
iar tu tot te mai uiţi înspre lume
şi gândurile tale se întind pe străzile lungi.


ar fi bine să rămâi aici, te vor ţine strâns
mii de kilometrii de vene, iar sângele meu
îţi va fi timp împrejur şi-l vei putea atinge
cu mâna...


lasă umerii mei să se apropie de tine,
afară oamenii au drepturi, sunt liberi!
ca şi câinii.
şi nici un anotimp nu-şi mai găseşte rostul.


întunericul a coborât nişte lumini
peste clădirile îngenuncheate, 
iar tu tot mai stai la geam.

cuprins

Timpuriu

Copilăreşte îţi mai pot aprinde sânii - 
artificii umede din sărbătoarea asta rece.
i-am găsit întâmplător,
ca pe nişte nasturi albi
de la hainele nopţii.
stăteau fără de impresii, rotunjimi discrete,
chiar întâmplătoare. 
printre colţurile lumii răzbăteau cu o mişcare
în prezenţa acestui oraş plictisit de propriile culori. 
în rest, puţină ploaie, puţin vânt şi mai multe lumini,
multe fără rost. un noiembrie albanez.


în seara aia am avut răbdare mai mult decât
îmi îngăduia ea în acele clipe, nu ştiu dacă altădată
ar fi fost la fel.
sub rotunjimile despre care am făcut mai sus
poetică vorbire am găsit altele mai ample,
toate erau ca un câmp fantezist de flori.
pe toate le-aş strivi, să le ridic apoi, pe rând,
cu mare părere de rău. să le reconstitui,
să le pun după ureche fluierând, sau să şterg cu ele
gura coasei când e umedă de rouă.


dar şi tu vei fi odată babă! hă, ce miracol greu închipuit!
în ziua aia unde îţi vor mai fi bumbii
care te-au ferit să nu treci pe străzi
cu sufletul gol?


din siguranţa ta, care loveşte azi natura peste gură,
ce vei mai păstra? plus cele câteva visări din vremea
când ne-am cunoscut. eu îmi amintesc că ţi-am spus atunci
că senzuala gură a naturii este groapa. groapa, 
nu mormântul!


vei fi babă! ce miracol!
armătură din oase a unei sculpturi abstracte.
nicăieri expusă, dar numai atunci cu valoare.
vor fi buni cu tine
datorită unor politeţi şi convenţiilor de orice fel.


toată trecerea vremii e ca şi trecerea ta,
puţin mai însemnată însă.
şi ea e un nasture la nişte haine ale nopţii,
şi ea va fi o armătură...
ai trăit mereu cu ideea (şi singură fiind, şi când veneai
pe la mine) că trece ceva pe deasupra
şi tot măsoară totul. nu trece nimic, tinerico,
pe deasupra, nici măcar timpul. noi doi trecem fără timp.
măsurăm numai trecerea noastră 
şi a tuturor celor pe care le-am aflat.


cu noi cum rămâne?, ai întrebat tu rezemându-ţi bărbiţa.
doar atât! e la fel, o problemă de răbdare toată viaţa!


de asta eu ţin să-ţi strivesc acum toate rotunjimile,
apoi să le ridic ca pe nişte flori, să măsor eu câmpul
şi să fluier eu lumina din zori. e singura greşeală
pe care pot să o fac. şi tu, şi oamenii, mă interesaţi obligatoriu.
băăă, o să murim şi n-o să mai putem visa...
am ajuns la voi pentru că am auzit că la masa voastră 
mai sunt locuri libere.

cuprins

Despre fotbal

Bişca era străbunica mea din partea mamei,
în sat răspundea la numele de Măria lu’ Dinuţă,
iar în bolentin se numea Becheanu Maria, după căsătorie Lungoci.
peste doisprezece copii îi trecuseră prin mâini, printre care şi eu,
toţi descendenţii ei, cu excepţia lui Gicuşor,
băiatul actorului George Lungoci de la Timişoara, care acum
ajunse la Televiziunea Română ca să facă aci Aleea cu ghimpi.
în tot ce făcea, Bişca avea hărnicie şi umor, plus o mare dragoste.
la Alimpeşti exista echipa de fotbal “Olteţul”,
juca în Judeţeană, afară pierdea tot, acasă câştiga tot,
cu excepţia a două trei meciuri, pe care le vindea pe un rând 
de echipament celor interesaţi de promovare în Divizia C.
antrenorul, Aurel Bălăşoiu, avea un burdihan cât toate zilele,
era preşedinte de C.A.P., vânător şi cântăreţ la vioară.
o fi trecut vreodată străbunică-mea pe vale, pe la teren,
şi o fi văzut evenimentul şi mulţimea specifică.
a meditat asupra fenomenului şi în familia noastră a rămas celebru
punctul ei de vedere asupra acestui joc:
douăzăci de găligani dau fuga două ceasuri după o beşică
şi, când o prinde vreunul, degrabă o aruncă altuia cu ţoalele 
vopsâte la fel. nici ăsta nu vrea niam s-o ţână la el!
fug toţi în toate părţâle, ca găinile la boabe, ori când le bate uliu’
în goana a mare. se calcă în picioare 
şi atunci şuieră la ei unu’ îmbrăcat
în niegru să-i despartă şi le scoate din pozânariu’ de la piept 
o batistă roşie împăturită, ca să vină toţi să-l îmbrâncească. 
de-ai în niegru măi sunt doi şi măi nebuni ca ăsta, 
ei aleargă înainte şi-napoi numa’ pe dunga de var de pe mărgini, 
iar la un moment, cân’ ştiu ei, înţăpenesc în loc, ca pociţii
de la sânzâiene, cu un steag galbin în sus.
ăştia trei în niegru parcă-s dracii prinşi în curtea bisăricii,
aşa-i înconjuară şi-i huiduie lumea cân’ se termenă alergătura.
măi sunt doi proşti, cică portari, în capetele locului,
care se uită cocoşaţi la tot ce se întâmplă,
se izbesc cu picioarele şi cu palmele în bârne şi au mănuşi în mâini
în zî de vară. 
cân’ vine beşica la ei, nu se duc s-o prindă ca pe curcă,
ci s-aruncă după ea în cap. apoi o lovesc până în slăvile cerului
ca să vină de sus cu putere, să-i izbească pe ăilalţi în tiugă.
ăştia se îngrămădesc şi sar întrecându-se în capu’ cui să cadă!
ăi care sunt pe drum strigă la chiloţari unde s-o dea
şi cum să facă până le ies oichii din cap! ca în bătătura iadului!
cân’ dracu’ din mijloc şuieră de trei ori la ei, 
unii s-aruncă la pământ cu faţa în jos, ca la Judecata de Apoi, 
iar ăilalţi se strâng în braţe. mă... asta-i joacă de proşti!

cuprins

Translucid

Sânul tău a curs
dintr-o neatentă fericire
tăindu-se de timp
şi acum îmi pare
ca un loc în care
vine lumea cu vreme 
şi flori de lumină.


îmi spune ceva
fără să te-ntrebe...


deşi e în vecinătatea celuilalt,
sânul tău este frumos
numai lângă mine
şi abia acum,
unduitor ca fericirea coborând
printre întâmplări şi gropi,
părul tău îmi pare
ca iarba de mare
căutându-mi mâinile.


iar şoldul tău - 
presimt că trebuie să vorbesc şi despre el - 
e încordat ca fericirea
când se găseşte arcuită
peste o minciună


şi-n seara asta îmi pare
atât de pitoresc,
încât îmi vine greu
să îl mai fixez
în cuiul vreunei metafore.


datorită acestora toate
şi a multora altele
te asigur, fără să te mai consult,
că nu eşti poem pe cât eşti femeie.
nici nu ştiu dacă e bine...
dar, totuşi, te voi scrie
şi te voi rima
cu mâinile-amândouă.


frumos ca fapta este sânul tău,
frumoasă eşti tu, precum pricína.

cuprins

Alt pastel

Încremenirea moale s-a lăsat peste oameni,
prea albă vrea acum să fie străpunsă.
toate sunt astăzi atât de încordate
şi tu treci înspre mine ca un arcuş
peste străzile lumii. casa mea şi iarna mea
tot între oameni se află; ce să fac? - 
aşa au fost clădite şi blocul, şi lumea.
maşinile se tot învârtesc într-un cerc nesesizat
şi împreună cu luminile lor parcă aduc şi-un cântec.
o fi al vremii de-acum. peste tot sunt sărbători
şi vântul s-a culcat în staţia de tramvai,
iar peste drum, grăbiţii încearcă să ajungă acasă.
fulgii au scuipat pe diverse afişe cu feţele celor
care au reuşit lângă noi.
în chioşcul de flori s-au adăpostit nişte câini pe ziare, 
eu cred că sunt noi...


încremenirea moale s-a lăsat peste oameni.
rezemaţi unii de alţii aşteaptă să fie bătrâni. 
se apără de frig şi de teamă precum pinguinii. 
în sinea lor vor evenimente
şi sub încremenirea moale ca o plapumă
toţi şi cu toate fac o dragoste mută.

cuprins

Conferinţă

Bă, fată, bă,
de sute de ani, de cân’ o fi neamu’ meu
cu muieri în braţe, tu eşti prima dintre toate
care se marchizăşte cu creme pe tot corpul înainte de iubit.
şi, uite aşa, ajunsei eu acu’ să pup toate cremurile
de prin lumea largă! şi măi vin şi de departe, başca de cât coastă,
că dac-ar mai fi de pe-aci, poate le-aş mai cunoaşte gustul
şi mi-ar fi şi mie mai uşor...
bă, fată, bă, îndeamnă-te, mă, la drum!
brânza, mă, ştii, mă, să prinzi brânza?! hă?
cum se dă, mă, funia după coarnele vacii
ca să nu se-ncurce-n iesle?
da’ puii rămaşi fără cloţă, ştii, mă, să dai puii după altă cloţă?
ce se pune în piftie pentru limpezală? hai?
la înmormântare, după rânduială, câte peşchire şi câte batiste
se pun la lumânări?
da’ măcar în bobi, în câte-o sară, ştii să dai? fără poezie, n-am
pretenţii...
“patruşunu’ de bobi, patruşunu’ de fraţi,
într-o cămaşe-mbrăcaţi,
cum ştiţi a încolţi, lumea toată hărăní...”
a murit ea, bunică-mea, că nu cre’ că luai tu testu’.
da’ tâlvu’, ştii, mă, să creşti tâlvu’?
da’ mânuţele astea ale tale, ştiu să caute găina dacă are ou?
îndreaptă-te, mă, la inima drumului că vine sara fuga
şi rămâi tăndălind pe su’ stele... 
eu te-aş fi pus să umbli cu vitele noastre, 
cât băgam eu plugu-n brazdă..., 
ţi-ar fi luat sama şi s-ar fi dus în porumbi.

cuprins

Balada botiţei de sânger

Când eram mic şi blond mă furişam
în lanul de porumbi în spic,
pândeam paiaţa când nu eram atentă
la ce se întâmpla în sat ori cucăia vreun pic,
ea, hoaţa... o doboram cu lovituri precise
peste dovleţi şi vreji, în sentimente,
vreme caldă şi gesturi permise. lovind uluci isteţ
mă întorceam în curte înveşmântat în glorii scurte
ca un domn şi cam desprins de lume ca un înger.
printre găini grăbite, indolente, egoiste, mă rezemam semeţ
în boata mea de sânger.


acum, îndrăgostit, mă furişez cu ea,
o şi mai hoaţă, prin lumea-n spic
şi cu ceva mustaţă. nu mai pândesc nimic,
nimic nu mai dobor!
mi-au cam pierit şi râsul, felul şi tot cobor,
cobor spre boata mea de sânger.


altădată, străbunicii mei, prevăzători, m-au luat cu ei
la locul denumit Gropan să acopăr boabele cu talpa
în urma plugului şi a babelor care aruncau din târne
două boabe de făsui, patru boabe de porumb şi cu două
de dovlete, toate într-o singură gropiţă făcută cu călcâiul
la jumătatea brazdei. nu mă lăsau niam acasă şi mă luau la coperit
să nu dau la fânare foc, să nu vadă vecinii pe dracu, ori, gagă,
să omor vreo vacă-n iesle încercând să o încalec.


ţăranii osteniţi s-au dus pe la amiază la umbrare.
toţi cei din casa mea se odihneau pe spate
cu câinii lângă ei - Ursu şi cu Florea, supăraţi mereu pe muşte.
doar vitele umblau după viaţă cu viţăii după ele.
printre sforăituri bătrâneşti peste toată natura vegheam.
îi aşteptam pe toţi să doarmă mai adânc, mai treaz ca o năpastă
când naşte lovitura. am calculat tăcerea, momentul de atac
şi n-am greşit defel. am rostogolit aliniate ca-n răzbel
toate roţile plugurilor, din Ponor spre sat.
în deal a fost o tânguire mare, în vale, un mare potop!
cădeau roţile din cer pe casele oamenilor 
că aşa vroise dumnezeul cel mic!
acum, îndrăgostit, ar într-un singur loc, 
pe-o singură prăstură de pământ. nu mai urc nici dealuri
prins de coada vacii, nici tăceri nu stric, iar roţile plugului
nu cad năucitor pe case.
botiţa mea de sânger tăvălit în foc şi cu măciucă
o fi şi astăzi strecurată
printre căpriori. de la pătul ori de la case...


în altă zi, tot satul a aflat că am sărit în ciutură. 
m-au căutat o noapte cu o prăjină cu un cui la cap. 
erau purtaţi hoţeşte de prefăcute urme,
doar plecate, nu întoarse, în zăpada nouă, 
plus cele ridicate de pe ghizdele fântânii,
un bolovan adus pe umeri,
aruncat în puţ şi o căciulă lăsată să plutească pe deasupra.
inima bunicii mele abia de s-a ţinut într-o ţâţână,


striga cu părul smuls cum m-a văzut cu ochii ei când am sărit
cu capu-n jos. 
eram prin clasa a doua şi am vrut s-o sperii dintr-un motiv exact, 
nu mă lăsase-n seara aia să mă duc la bal.
din curtea casei şi până la fântână era o zarvă de poveste,
iar alţii, mai deştepţi, mă căutau de viu prin locuri
mai normale şi cu prăjini mai scurte..., menite pân-atunci
doar pentru hoţi şi pruni. eu priveam discret şi detaşat din nuci
spectacolul cu mulţi nebuni, sensibili, zăbăuci. au bătut şi clopotul,
şi doliu au pus la stâlpii de la poartă,
plus mesele pentru pomană, prosoape, lumânări şi străchini,
găini alese pentru sacrificiu şi dat peste mormânt,
plus cănile cu toartă.


acum am ochi numai pentru dulcica asta, 
cumpăna n-o mai cobor spre umezi licăriri de puţ 
şi nicăieri nu sar,
iluzii nu mai dau. în toate locurile şi la toate muncile
îmi beau apa doar din ulcica mea cea mică şi cea rece.
prăjinile acelea s-or fi pierdut sub maluri ori or fi ars
de mult
la casa nu ştiu cui. fântâna n-o mai foloseşte nimeni,
este părăsită.
avem o pompă în curte, iar scândurile pentru mesele pomenii
sunt astăzi mai scurte. unele mai stau sub streşini la fânar,
altele au fost furate, iar de atunci de trei ori s-au brodit
pe bătătură.


într-o seară, nu în sat, ci doar la mare,
fără nici un gând adult, o priveam cum se machia.
de când ne ştim ea zice că face asta numai pentru mine...
şi cu mult simţ practic îşi rezema oglinda surprinzător
şi tactic de-o bucată de pâine.
am înţeles atunci atâtea împletiri din viitor! am pus mâna pe ea
şi am lovit parchetul cu boata mea de sânger
când i-am cerut să-mi dea şi dumicat şi zamă, 
şi ce mai are ea dintr-ale gurii.
piruşeana feată, te voi iubi şi mâine!
umblă-mă şi calcă-mă, saltă-mă şi pune-mă, adă-mă, îmbracă-mă
în pânză de ină lină,
muşata mea aleaptâ di tuti!

cuprins

Amicilor mei

Când a fost vorba de oameni, am fost plin de nazuri,
nu m-am împrietenit cu fiştecine.
i-am ales după raza farfuriei de la cap, după electricitate,
după cât fotbal cunosc.
dar prietenii mei din armată au un loc în faţă,
în căruţa la care am primit să mă înham
fără nici un nechezat, într-o tăcere de celulă mononucleidă.
n-are sens să-i scriu pe toţi aici, ei rămân oricum în eternitate.
bineînţeles, ştiu că şi-ar dori să fie plimbaţi
pe cele mai înalte privelişti, să-şi julească umerii de stele,
să strănute în coadă de cometă, să dea cu capul de pragul galaxiei,
la alegere, selectiv. şi un box în freză unor zmei de pe drum.
băieţi tineri, vor să vadă lucrurile altfel...
au sărit în căruţă, ca, după această plimbare, să înţeleagă istoria,
dragostea părinţilor şi noaptea care i-a făcut cetăţeni ai patriei
noastre cea plină de viteji. 


au văzut ei că atelajul nu prea scârţâie şi ce-au zis:
hai, mă, să băgăm o tură! 
iar când mai dă roata în câte-o groapă de timp, 
în vreun noroi de fericire, nu se dă nici unul jos să constate avaria.
le e frică de-nălţime...
pe de altă parte, cică aceste lucruri se repară de la sine, din mers, 
trebuie doar puţină pauză.


fără ca ele să aibă protecţia muncii semnată, mai aduc fete cu ei,
cu scopul rigid de a le arăta peisajul, vor să le impresioneze
cu chestii sensibile, să vadă şi ele luminile de sus,
luminile de jos, că, na, ei acum le cunosc, sunt familiarizaţi.
câteodată mai tremură şi ele-n înălţimi, s-au îmbrăcat subţire
să nu le fie greu în timpul cursei cu pudoarea, 
adică atunci când vor înţelege rostul instruirii...
dar amicii mei nu dau voie nici uneia să se lipească de mine,
cică n-ar fi tocmai drept să se oprească-n loc prin cosmos
dâra de aburi fosforici. pe cale de consecinţă, 
nu lasă nici o fată să îmi dea puţină apă.
chiar şi melcului îi trebuie apa pentru dâra lui de printre flori,
d’apoi mie, care am frumuseţi de flori de gheaţă la mustaţă.
în acest timp, ei tot petrec în căruţa fără coviltir, 
practic făcând aceeaşi cursă ca şi mine...
ba mai prind şi-o gravitaţie în formă de terasă
şi sorb câte o bere, iar eu ronţăi jar în admiraţia tuturor.
sunt tot timpul veseli, aşa oameni fericiţi eu n-am mai văzut,
dacă nu i-aş cunoaşte, aş zice că i-a şocat ceva din tristeţea terestră
şi au rămas bine dispuşi. 
e adevărat, în armată li s-a întâmplat un accident.
se întorceau la unitate dintr-un marş de câţiva kilometri,
prins în programul de instrucţie ca să vadă ăia de sus 
dacă generaţia noastră poate să meargă. 
şi a intrat un marţian verde c-o navetă în ei, ba chiar cu două,
dacă o mai punem şi pe aia pe care o avea la bord. 
ulterior s-a aflat că nu era marţian, 
ci pădurarul Ivănuş de la Prigoria. poliţia intergalactică din Gorj 
îl mai prinsese până atunci exact de şapte ori conducând


sub influenţă, dar de fiecare dată el recupera celuloza din dosare 
prin celuloza din buşteni, din cherestea.
amicii ăştia ai mei nu ştiau atunci că drumul până la tenebre
are multe rute, nu trebuie doar mărşăluire pe asfalt.
a fost un accident, aşa s-a spus. expresia asta e o compensaţie, 
ea se rosteşte atunci când mortul a scăpat de crimă.
dar pentru că-n seara aceea de 15 decembrie 1998, 
Dumnezeu le-a mai lăsat seminţe de floarea-soarelui,
s-au gândit că ar fi bine să facă-n Târgu Jiu un fan club de poezie,
opţiune esenţială şi extrem de sigură!
le dau şi eu dreptate, nu e de ici, de colo, 
să-ţi continui marşul către cer, bătut la picioare de bocanci
şi la fund de lopăţica pentru niscaiva tranşee, dacă era cazul.
ba şi cu instalaţii de semnalizare, să nu blocheze traiectoria careva.
atâtea simboluri ratate! câţi n-ar da o respiraţie 
pentru aşa un destin. i-auzi, să mergi la Dumnezeu cu picioarele 
bătute de bocanci!


parcă-i văd în seara aia, întorşi la dormitor plini de pământ
şi de sânge, cu hainele rupte. stăteau rezemaţi pe un picior,
privind îngânduraţi parchetul. ei erau norocoşii, 
nu ajunseseră prin spitale, dar au văzut şi au înţeles relativul.
făcuseră spontan un cerc filosofic. mai precis, 
ceva din fenomenologia istoriei. câte unul îşi clătina capul
foarte respectuos faţă de cele întâmplate şi spunea oftând:
băi, ce-i şi cu viaţa asta!


nici nu-l autopsiaseră pe bietul Pricop
şi-n toată unitatea era o situaţie de criză militară - 
nu se găsea la locul accidentului baioneta soldatului Dan Felix!
iar responsabilul cu pregătirea pentru luptă, maiorul acela 
mic şi nervos, plângea şi se văita că-l dezbracă cei de la Bucureşti
de haina militară, dacă nu se va găsi baioneta din dotare!


mă, tată, mă, se poate râde de orice dacă nu s-a întâmplat!
dar ia mai daţi un bici şi chiuiţi, să zică Dumnezeu şi cine o mai fi,
că mergem la nuntă!

cuprins

Fragmente

Oamenii şi omenirea au încercuit pădurile,
iar noaptea s-a culcat pe mine oftând
ca o ursoaică bătrână fugărită de timp.


dorinţele noastre sunt numai din pământ.
unii au început să înţeleagă, se măsoară pe ei înşişi,
nici lumea, nici vremea. deasupra e doar o lună plină,
fără nici o pretenţie. sunt mulţumit...
de altfel, nu încep stelele ce strălucesc,
încep doar cele ce răsar, iar comportamentul meu nu e decât
o adaptare la potenţialul meu.


bătrânii cu hainele lor vechi şi primăvara
au îmbrăcat străzile goale. voi întoarceţi mereu oraşele acestea
ca pe nişte ceasuri mecanice.
iar când arcurile vor slăbi de tot,
atunci oamenii şi omenirea vor încercui şi mai mult pădurile
şi pădurile se vor întrepătrunde cu oamenii.
e mult praf pe străzi şi nişte oameni cu dorinţe.
eu sunt bătrânii în hainele cărora se ascunde o lume mai veche.
fără nici o pretenţie. alte înţelesuri, alte imagini, alte amintiri. 
stau ascunse în tivurile roase precum nişte purici discreţi,
destul de importanţi.


bătrânii, misterioşi, se dezbracă încet de hainele vechi - 
aşa preferă ei tranziţia, mai detaşaţi. şi au auzit la tv


când s-a spus că revoluţia română nu s-a terminat încă.
văd cum vine la adăpat patria, ca o vacă sfântă, numai
la marginea izlazului, numai în gâldane tulburate şi pişate.
şi toată noaptea rumegă gogoloaie de legi,
legată strâns de iesle.
şi e frig.
eu mă ţin relativ bine, doar cultură, nişte pasiuni din fotbal,
plus alte salturi mai joase. din zece-n zece ani mă are fericirea
din pricina Craiovei.


pe geam nu mă uit, nu se vede nimic, 
doar Codre trece singur în apus cu un cal de căpăstru 
peste toată România voastră!
dar şi peste el trece.
voi întoarceţi mereu oraşele acestea. 
ca pe nişte ceasuri mecanice.

cuprins

Poemul lingurii scumpe

Am coborât aici ca într-un tranşeu.
de acolo întâmpin şi oamenii, şi timpul
cu mult optimism.
pentru nu ştiu câtă vreme am găsit ocupaţie...


numai din pământ ştii cum se apără pământul,
restul e moft.
şi această ţară seamănă atât de mult
cu o strachină...


a fi aici e singura fatalitate
pe care doar fluturii o mai pot explica.
în venele sufletului am amestecătură
de pământ, sare şi sânge.
mai greu decât trupul,
el se înalţă oblic
şi cade perpendicular.


îl văd pe Dumnezeu
cu gesturile lui sigure şi calme
când vine să mănânce la noi.
şi deseori se şterge cu mâneca la gură.

cuprins

Despre berzele care umblau prin bălţi cu picioarele albe

Bă, îmi zâcea Măria cân’ mă-ntorceam în vacanţă,
la ţară nu vii, mă, ca să ceteşti, aci noi avem trebi,
nu lăuzâm cu cărţâle în mâni.
pe cine văzuşi tu în satu’ nost c-are nevoie de cetit?
ceteşti cân’ eşti boieri şi ai de toate,
iară de toate nu ai niciodată!
cartea noastă e pământu’ şi cu rânduiala căşii.
las’ că găsăşti ce băga la cap şi de pe ’ci...
ce-i asta?! toată zâua-bună zâua - cetit!
ce, vrei s-ajungi papă la cetatea Romii?
mi-a zâs tac-tu că eşti primu’ la şicoală,
ce măi ceteşti dacă eşti primu’?...
câteodată intervenea străbunica-mea în conflictul tematic:
lasă, fă, copilu-n pace că e mic...
du-te Măriuţ, mumă, du-te de ceteşte şi disară să vii
să-mi povesteşti şi mie, n-ai nevoie de asta!
cân’ se lua bunică-mea de-o vorbă, nici n-apuca vorba ăluilalt
să se termine din gură: de ce să-l las, fă, de ce?!
el ne e baza nouă. nu te uiţ’ la tac-su?... cu ăsta ne hărănim,
de mic trebe învăţat cu greul, cine rămâne în urma noastră,
ori avem de un’e alege? că orbetele de Victor făcu numa’ unu!
bă, tu ăl mic, zâci că iubeşti hangaralele de pe bătătură,
bă, dacă le iubeşti, îngrijeşte-le şi dă-le de mâncare, fă alergătură!
dacă nu bagă la burtă, cu pu-pu-pu şi ti-ti-ti
n-ajung nici z’ua de marţ’!
bă, ia sama, noi stăturăm aci şi fără de atâta cetit
şi nu ne făcurăm în lume de râs.
ori, Tătăică al nost’, cât era el de învăţat..., ce,


l-a văzut careva cetind? te-ai procopsî tu să ai capu’ bun ca el.
cetit în sus, cetit în jos! un’e te trezăşti?
vrei să te holomoceşti la cap? 
vez’ dacă ţi-au dat toţ’ nas?! 
du-te, mă, şi pune şi tu o pócie pe locurile tatii
că bat berzele toaca
şi-ncepură să umble p’in bălţ’ cu picioarele albe,
acu’ se face de cosât şi vă ia ai harnici pologu’ de pe mal!

cuprins

Dragostile mele cu o fată

Mă, mătăuzule, ne-am cam brodi la fire,
dar n-aş mai intra în cârcote cu tine
să te consider atât de dichisâtă la moral
şi pe dinaintea ta să par deştept, 
ba, mai rău, politicos!


nu poci, fată, nici nu-mi arde...
mă, eu cân’ de ţâu în braţe
vreau să mă reprezânţ’.
daravela cu iubitu’ e mai veche decât noi
şi ceva mai simplă.
dă fuga-ncoa’ să ţi-o explic!


iote cum te-aş lua din planurile lumii,
iote-aşa, uşurel pe după umeri,
în loc de cercei ţi-aş lăsa vreo două dodii
să-ţi atârne de urechi,
din pozânar îţi dau câteva mere creţeşti
şi te ardic peste picior
să te gâlvesc o ţârişică.


ţi-aş frământa-n covată
carnea albă ca pe pâne
şi n-aş greşi să preţuiesc apa
de pe brâu’ sobii
ca să nu ieşi moale, nici cu gogoloaşe.


aş vărsa de la brădoaie
niscaiva zamă de prune,
cam două deşte de păhar.
şi iar te-aş lua la frământat.
învelită c-un peşchir,
cu velinţa peste tine,
te-aş lăsa un pic să creşti, 
da’ nu mult să te acreşti...
apăi bag un lemn în gura sobii,
zgândăr jaru’ ca să fie foc domol
în tuturigi
şi te dau la copt să te scot pânea mea
cea de toate zilele
să te-mbuc fiebinte până cân’ o fi...
şi-atât de multă să fii,
încât să te usuci pe laviţă ori la firidă, iar la bătrâneţe
să te ronţăi în trei dinţ’ până când te mai înmoi.
şi-apoi să te morfolesc
între gingii 
ca pe-o cojică zgrumţuroasă.

cuprins

Sau o altă viziune a mâncării mele

Te-aş face şi mămăligă
din drugile din luncă,
pe opt rânduri, româneşti,
că-s măi dulci decât hibridu’,
care are douăşpe.
mămăligă, de te fac, ţi-ar plăcea şi ţie.
să te mănânc cu lapte
ori papă cu ou.
şi te învârt în tuci să nu te prinzi de moarte
până când consider eu că eşti făcută bine,
până cân’ rămâne mestecăul drept!
abia atunci e gata mămăliga
s-o poţi răsturna pe şervet.
apoi te tai cu aţa pe mijloc, nu ştiu de ce, dar a rămas întinsă,
şi cu deşte perpelite de la codrii tăi
te dumic în străchinile vechi.


mă, mătăuzule, da’ dacă te-aş împocia cu piatra îngropată
ca pe-o bucată de pământ primită moştenire cu suflet cu tot
de la Dumnezău? ce-ar fi?...
să te muncesc cu palmele, să bag plugu’-n tine
cân’ o cânta cucu’
şi să batem spicele cu paru’, să culegem drugile cu mâna
şi să te urc pe car să poţi vedea de sus tot satu’
cân’ te aduc acasă.

cuprins

O fi vreo vorbă de-a lor

Moşu’ Gie şi cu Tătăică aveau ei o vorbă procopsâtă,
numa’ a lor, cân’ să-ntâlneau şi n-aveau muierile cu ei,
neica Gie pe Anica, Tătăica pe Dumitra.
ele între ele, tot prietene!
vorba asta, spusă când de unul, când de altul,
eu n-am înţăles-o vreme lungă.
mult după ce m-am dus la şicoală, iar Tătăică murise,
la fel şi Moşu’ Gie, mi-a venit în cap.
şi năroc că mi-am amintit cum îşi zâmbeau, că altfel
multă umblătură de soare aş fi încherbat
până să mă deştept!
vorba asta, spusă şi sara, când veneau de la muncă, 
spusă şi dimineaţa, când plecau de-acas’,
era cam aşa, moşu’ Gie:


- obăsât, Petre, obăsât...?
- obăsât, Gie...
- ochiu’ ei cel roşu de nesomn, pus de-a curmezişul lumii...
- ... ,te soarbe pe toate direcţâile...
câteodată râdeau, ăsta era tot dichisu’,
spuneau aproape mereu poezâia asta.
ţân minte că mi se părea cam aiurea... nu înţelegeam absolut 
nimic, dac-aş fi-nţăles o ţâră, precis că l-aş fi întrebat
pe Tătăică ce înseamnă...
da’ nici el nu s-a grăbit să-mi zâcă nimica,
or’ măcar cine îi învăţase filosofia asta...
ee..., ce-mi ardea mie atunci de lucrurile ăştia?
am zâs în capul meu de copil


că o fi vreo vorbă de-a lor,
o vorbă moşnegească, 
că o fi fost din răzbel,
or’ auzâtă de pe la haiduci, or’ în arestul comuniştilor
de cân’ au dat pământurile, 
or’, poate, vreo învăţătură
măi specială...
mă, da’ lor, mă întreb io acu’, 
lor le-o fi folosit, mă,  la ceva?

cuprins

Poemul fetiţei de pe grămada de timp

Fata tatii cea fragilă precum gândul cel bun,
la mine în pat este o groapă fierbinte,
pentru că patul acesta este unul mai vechi,
iar tu când vii la mine, eu niciodată n-o acopăr
cu nimic.
să nu îţi par vulgar şi dinainte pregătit.
tu înţelegi... şi, la rândul tău, să nu îmi pari vulgară,
de fiecare dată te aşezi numai pe marginea ei
şi aluneci încet, uneori mai repede, după cum se cade
în acel moment.
apoi ştii tu, alunecarea devine spontană, în funcţie de unghiuri.


la mine în pat este o groapă din timpuri străvechi
şi n-are de-a face cu vreo voluptate de-a morţii,
iar tu când vii la mine, eu nu-ţi pun
nimic sub spate,
vorbe, placaje ori perne,
ci numai o grămadă de timp...


tu eşti fetiţa mea aşezată pe grămada mea de timp.

cuprins

De biografie

Erai mică şi foarte premiată de nişte vizionari bătrâni
care n-au dorit niciodată nimic, decât să confirmi dorinţele lor.
umblai moţată printre ei şi toţi te studiau crescându-le speranţa 
în scrisul românesc, în poală te ţineau ca pe-un odor. 
de la un festival la altul le tremurau genunchii din ce în ce mai rău,
iar tu în fiecare an erai din ce în ce mai grea şi fiecare dintre ei
se gândea în nopţile lungi că, de bolnav ce e, la anul îi va fi 
mai greu să ţină odorul pe genunchi şi el nu va mai putea 
să alunece uşor, printre oasele bătrâne, din recunoştinţă literară.
dar tu, conformă cu natura, creşteai întruna şi pentru alte lucruri, 
mai patriotice chiar. aşa au auzit unii de tine ca de un fenomen, 
mi-au spus să te cunosc şi să te caut
şi că te faci frumoasă mai repede de vreme, pari chiar inteligentă,
ai oase reuşite şi carnea se aşează peste ele dulce, ai mâncat la ţară,
ba chiar ne-am potrivi din multe unghiuri de vedere,
pe calcule din teste, numerologice interpretări şi zodii...
dar tu erai prea mică în zilele acelea şi nu puteam să-ncerc
vreo potriveală, n-aveam entuziasm şi nu-mi plăcea să mă supun,
fără să ştiu, comenzii fericirii. într-o vacanţă de vară
m-am hotărât pentru întâia dată să mă-nvelesc în imaginea ta
şi am venit degrabă din Iaşiul Moldovei să te găsesc în tabăra
de la Tismana, să turbur doar o zi inocenţa locului,
să-l păcălesc cu vorbe potrivite pe Tagore Opriş, 
cel cu picioare subţiri şi lungi scrisori de amor 
în care deplânge amar diferenţa de vârstă, peste jumătate de secol. 
să-l fac din cuvinte să mi te găsească 
în grădiniţa de genii. vreo 23 de ani aveam, neîmpliniţi, 
tu numai ce ieşisei dintr-a VIII-a!
aşa ajunsei la tine pentru prima oară, cu o maşină roşie


ca o carne crudă sau ca un sentiment undit!
veneam camuflat în jurat literar,
cu maşina încărcată de premii, scriitori şi amici.
în intersecţia de după Peştişani i-am răsturnat pe toţi în şanţ, 
dar tot am continuat venirea mea spre tine cu genetică poruncă.
tu erai mică şi nu înţelegeai pornirea mea curată, 
ţi-am făcut şi poze în faţa mănăstirii când toţi se închinau
că au scăpat cu viaţă din cursa mea spre fericire.
la întoarcerea în Târgu Jiu, doar proprietarul maşinii 
a mai venit cu mine ca pilot. în rezervaţia voastră de animale mici 
am născocit concursul care te aducea la tata şi-n unanimitate 
ai fost câştigătoare...
chiar şi Tagore votase pour moi. pentru că ţi-am găsit în ochii hoţi
câteva licăriri, ţi-am spus puţin indiferent să vii de la Vaslui la Iaşi
când voi lansa vreo carte, ori şi la radio 
să debutezi cu mine în “Convorbiri literare”.
n-aş fi vrut să îţi dai seama că-ţi pregăteam vieţuirea,
cum pregăteşti meniul unei mese mari, gătite cu dragoste.
la Iaşi te-am studiat puţin, 
m-ai ajutat venind cu mama ta, dar te-a lăsat şi singură cu mine 
în ziua a doua a proiectului meu. într-un bar studenţesc,
plin de repetenţi, te-am pus să-mi reciţi, am ales şi poezii.
râdeam în sinea mea de circul ăsta inventat. 
erai atât de mititică şi-mi era milă de tine, înregistram tot
şi pregăteam eterul de mult mai târziu.
ne-am plimbat prin parcuri, în apropierea gării te-am invitat 
la pizza şi-am nimerit în ora când aveau reduceri.
copilăros te ascultam cum povesteai întruna ca toaca mănăstirii
din Tismana despre succesul tău, despre viitor şi despre tine,


în ordinea asta. chiar despre bărbaţi îmi spuneai câte ceva.
eu ascultam, tot ascultam, având un singur gând între urechi - 
cum o să pribegesc cu tine pe uliţele lumii. tu erai mică 
şi nu înţelegeai, eu nu-ţi spuneam nimic.
doream să te observ secret cum creşti în ani întregi, 
de la cincisprezece-ncolo, câţi or fi!
te-am urcat în tren, te-am privit plecând şi mi-ai făcut cu mâna,
mda, ai făcut cu mâna. mă gândeam zâmbind că exact atunci,
în timp ce tu te pierzi, de fapt, fără să ştii, ai început să creşti
spre mine. atât e important, acesta e debutul...
mi-ai scris cam la o lună cât ţi-a plăcut la Iaşi, mi-ai făcut urări
şi ai trimis şi-o strofă dintr-un poem mai vechi. 
ceva cu două braţe ale focului care am fi noi doi 
şi cum ardem amândoi dinspre cer înspre pământ. ca să vezi...
tu erai mică şi nu ştiai ce braţe îţi mai pregăteam!
poate chiar înapoi către cer.


acum mă îndrept înspre locul de întâlnire cu tine.
să ne mai treacă o seară, probabil la gazda ta cu mult bun-simţ.
ai răsărit din ciment în staţia de tramvai, ca o floare rară
şi ploaia te scutură fără pic de tandreţe. parcă ar vrea să te aplece...
şi ar cam reuşi de nu te-ai ţine demnă. 
deocamdată mă gândesc să te iau pentru presat 
în vreo carte de-a mea! 
ori nişte suflet să îţi cer să-l înconjor cu mine, plus alte frumuseţi 
la îndemână.
iar, dacă mă şi-ajuţi un pic, îmi vine să te rup de-acolo, 
din mijlocul lumii, ca să fiu exact de data aceasta.


să scriem amândoi în fiecare seară tot ce ne dă prin cap.
să te aşez pe frunte ca pe o floare centrală 
în coroniţa mea de premiant al vremii, curios să văd
de-au fost bune la ceva calculele lor, zodiile şi maşina aia roşie,
furată pentru o juma de zi de-un scriitor de la nevastă-sa Geta,
în vara lui ’97.
şi parcă aş avea răbdare să te văd râzând, să te iubesc mai mult,
de nu te-aş dori atât! că pentru numerologie, tu nu prea ai răbdare.
deşi crescută bine, până la iubire mai ai să mai creşti...
iar în clipa asta, la acest poem, ca să vezi, nu am un final, 
poate-am să revin.

cuprins

Primul poem pe care îl dăruiesc

Afară norii au venit peste câinii cenuşii să îi îmbrace,
înăuntru natura dă să picure cu sânge, iar ea are chef 
să facă o dragoste, dar nici până azi nu am reuşit să aflu 
din ce o va face... 
cu minte delicată mă ascultă şi mă protejează 
într-o tăcere apăsătoare şi dulce. îmbrăcată pestriţ 
se aşează matură pe lumea noastră ca o toaletă de lux, 
iar eu am zărit pe ascuns o seamă de gesturi mondiale. 
şi toate îi erau secretizate în carne 
cu un oarecare succes.


azi a decis pentru totdeauna şi s-a lungit în treacăt 
pe patul acesta larg, anonim şi tare. 
o privesc şi îi spun că pare o curea părăsită
de la pantalonii bărbăteşti ai vremii.


auzul acestor tramvaie nu-ţi spune nimic despre oameni?
nu auzi deloc cum scrâşneşte dragostea în ei
pe şinele de sânge? această stradă de septembrie şi de 13 
ne-a cimentat gura şi luminile trec mai încolo
de luminile celor îmbrăcaţi învechit şi sumar. 
sufletul tău e ca o lună mare rotindu-se în pat, 
un satelit natural al unei planete de carne...
şi mi-a crescut emoţia la această gravitaţie mai mică.
în unele locuri, în care nu străluceşti, unde, probabil,
vei fi fost lovită, tu te hrăneşti cu lumină.


ce-mi trebuie mie univers? 
ce-ţi trebuie ţie noaptea şi oraşul? 
hai să pavăm de astă seară luna 
cu sentimente scrâşnitoare!

cuprins

Al doilea poem pe care îl dăruiesc

Din oraş nu mai pot aduce acasă nici măcar o vorbă.
ne jucăm de-a oamenii crezându-ne pe orice stăpâni,
chiar unul pe altul.
şi bucuria mea e ca imaginea străzii 
în ochii unui copil fără jucării. 
senzaţia unei libertăţi zadarnice m-a înlănţuit, 
sunt regele străzii căruia, dintre toţi curtenii, 
nu i-a rămas decât regina, 
iar azi am timp să o aştept în suflet.
şi apoi - să scârţâie!


ţie am să-ţi arăt că deasupra blocurilor începe o pânză,
pe care acest mare sat nu a reuşit să scrie nimic...
în tot ce fac este mai multă neputinţă decât reuşită
şi, ca să nu fiu singur, trebuie să mai fie ceva.
chiar şi vremea îmi vine la iubit 
doar să se lipească de gât, de ochi şi de carne.
o vreme goală şi atât de bogată!
în sera asta a semănat cu tine. tu râzi şi te întorci la geam.
eu râd şi te aduc acasă.

cuprins

Cum se trag oltenii de la rimă

Când am deschis şi eu ochii pe sat,
de reuşeam să îngaib vreo două vorbe cu ai mari,
abia dacă ştiam să mă-ncopciez, ori să mă-nchiotor,
dar degrab-am intrat în grupul moşnegilor.
pe obrazul şi la recomandarea lu’ Tătăică.
nu ştiu de ce, dar tare bine mă simţeam!
în grupu’ ăsta erau numai trei: moşu’ Gie, care o ţânea pe Anica,
Gheorghe Labă, zis şi Bulivai, omu’ Genicăi şi neica Pătru,
tătăicu’ meu. când îi vedeam adunaţi laolaltă,
alergam la ei strigând: tei moşi! - mi s-a spus şi chiar îmi amintesc
de bună voie!
ei reprezentau grupul de elită al satului!
vorbeau de-ale lor: cum cred ei că merge târgu’ luni,
care cu care se mai ţâne, cum le măresc ăştia pensia de la 84 
la 99 de lei. de atunci se practicau preţuri psihologice,
nu trebuia nimeni să facă o foaie pe lună. cred că se considera
că puteau oricând să o întoarcă.


peste doi-trei ani eram membru cu drepturi depline,
bună-z’ua ş-un praz verde statut de observator! 
nu ştii tu cât stil aveam, nu-mi trecea nimeni pe dinăinte!
mă uitam la ei cum taie din ziari foi mitutele, le dădeau de două ori
pe buza de jos şi presărau cu trei deşte peste ele tutun dintr-o cutie 
de tablă subţire, de culoare maron, cu floricele.
cutia era cam de măsura căpeţului, nu-i ştiu exact acum volumu’,
dar douăşpe căpeţe fac cât un bănicior. faceţi şi voi socoteala!
le înveleau tacticos şi începeau să fumeze, fără a se abate
de la subiectele mari.


eu n-aveam măiestria lor la făcut ţâgării. de unde?
da’ de fumat - trăgeam cu ei până la şapte-opt ţâgării pe zi!
dacă tot ne luam cu vorba...
mă mai vedea cum pufăi, de peste gardu’ de la drum, bunică-mea.
începea să-l ocărască pe tac-su, cu o mână în şold 
şi cu alta fluturând-o înainte ca pe steag: 
- băăă, te-ai damblagit?! omori copilu’?! nu mai da, mă, copilului
    
să bea tutun, vrei să se înfunde din piept?!
al bătrân nici nu-şi ridica ochii de pe discuţie şi îi răspundea
detaşat de problemă, dar, totuşi, autoritar:
- du-te, mă, de te-mpleteşte, că deseară-i horă-n vale!
în altă zi i-am auzit vorbind din nou de mine, ea îi reproşa,
că mă-nvaţă ăl bătrân cu melicu’ ăsta 
şi mă-mbolnăvesc de plumân de mic. şi văd ei atunci,
cum vine Măriana cu Victor de la Sadu să-i omoare...
Tătăică i-a răspuns mult mai prietenos acum, împăciuitor:
mă, proasto, controlez situaţia! să vez’ tu dacă ăsta o pune gura
pe ţâgarie.


tot înălţându-mă cu capul în copilăria mea, mi-am adus aminte
zilele trecute, cum vorbeau ei despre daci şi romani,
despre ce s-a petrecut atunci, cum şefii romanilor,
după ce i-au dovedit pe daci, s-au gândit că ar fi bine să aducă,
în locurile noastre, o legiune căreia i se spunea, la apel, Iudeica.
Bulivai, mai meditativ, ca pentru sine, către moşu’ Gie:
- păi, ăştia erau prizoneri din ţara sfântă... 
ce căutau ei aci? că a noastră n-a fost sfântă!...
- uite-aşa..., aşa s-o fi gândit senatu’ ăla, să-i trimeată aci!


pe Ovidu, nu tot acia l-au trimes? de ce l-au adus pe Ovidu tot aci?
nu vez’ că e ceva la mijloc?... l-au adus să pătimească la noi...
- păi, bine, mă, da’ ţării ăleia, Işrael,
 de ce îi zice, mă, Ţara Sfântă?
- păi..., din mai multe puncte de vedere!
- şi noi, acu’, ne tragem din ăia?
- păi, cre’ c-aşa! bine..., au mai fost şi alţii, da’, în mare, la bază,
cre’ c-aşa! şi la Retragerea lui Aurel, de dincoace de Dunăre, 
cică dacii veniseră de mult îndărăt, îi duduiseră fuga 
iar romanii nu mai erau în drepturi decât în dreapta Dunării, 
aşa mi-a zâs şi mie taicu. cică de ruşine au dat atunci un act
la Roma, ca să afle lumea c-au plecat cu birourile de pe ci.
al bătrân sta deoparte, nu se băga. de..., el să trăgea din aromâni...


după ce mi-am amintit lucrurile astea, nu ştiu cum, dar m-a tăiat
la inimă o idee şi m-a fulgerat un gând jimbat:
mă, să ştii că moşii ăia trei, posibil să aibă dreptate!
în Oltenia, e o plantă reprezentativă, aromată, nobilă...
maghiranul, mă! am auzit, însă, 
că ea creşte pe lângă toate gardurile
din Israel. bineînţeles, acolo se cheamă altfel...
când îi frecat în palme, maghiranul ăsta, deşi uscat, are o aromă...
cum de creşte el doar în Israel şi în Oltenia, 
eu nu pot să ştiu.
aici este taina seminţelor purtate!
până una-alta, maghiranul deveni emblema noastră într-un cântec
şi nu cred că numai pentru rimă...
iar la olteni, când e vorba de emblemă...


că este şi scris: “foaie verde maghiran, mă / m-a făcut muica
oltean, mă...”
şi textul merge mai departe. plin de sensuri,
detalii vestimentare etc.
plus preocuparea de a-şi păstra identitatea (“oltean sunt, oltean 
îmi zice”) sau de a o afirma. subtilităţi, enigme, bucurii.
mai încolo este şi-o avertizare precum avertizările
din lumea naturală: “cin’ se ia cu mine bine, / îi dau haina (s. n.)
de pe mine, / cin’ se ia cu mine rău...”
şi aşa mai departe...


am cutreierat mult prin blajina Moldovă, 
da’ iote că nu-mi dete prin cap
să-ntreb vreun işraelian de pe-acolo
ce e cu maghiranu’ ăsta.

cuprins

Al treilea poem pe care îl dăruiesc

Eşti îndeajuns de frumoasă pentru a spera
la importanţa socială
şi despre dragoste mai ştii câte ceva...
am să-ţi vorbesc cu voluptate despre fericire ori moarte.
nu mult, deloc obositor. egal cu tine, 
voi asculta în carnea ta
răspunsurile lucrurilor verzi cum cresc
precum un prun de la ţară, prea mare pentru mine copil, 
în care mi-a zburat din mâini un pui de sturz.
îl crescusem cu mângâieri, mleat de urzici, mălai şi râme.
zadarnic am plâns. al bătrân urca din copac în copac
după puiul meu de sturz.
atunci, pentru prima dată în viaţa mea, s-a întâmplat ceva deodată.
nu trebuie să râzi, discuţia e serioasă
şi tot ce se întâmplă e grav şi mult mai important decât noi.
veioza te coace încet şi mâinile mele aşteaptă
cum aşteptau în copilărie piersicile din spatele casei.
mă supăram singur când rupeam câte una mai crudă...
în sera asta (datorită ţie) am uitat de toate, iar dacă nu te prind
şi nici la tine nu mă uit în vreun fel, 
de ce tu ai înţeles greşit 
demersul meu existenţial?
nici umerii goi nu înţeleg de ce îi ai, 
ce anume vrei să sprijini tu. 
pe şolduri te-a găsit o umbră de prin casă,
lăsată să te caute, şi vrei s-o înveleşti 
mai strâns 
într-o lumină fierbinte.
de ce te uiţi aşa, de parc-ai înţelege rostul nostru pe pământ?


chiar vrei să coborâm acum în ce pot să facă toţi, 
nu-ţi mai doreşti să fim în continuare unici în discuţii?
mă faci să uit cât eşti de diferită şi suntem atât de bătrâni
ca timpul în penele unei femei de la ţară.*
mă fată, mă, tu chiar vrei să-ţi spăl creierul cu pana?
ţi-am spus că eşti frumoasă, nu are sens să mai fii feministă.
organul percepţiei acestui univers feminin 
şi artistic 
a fost bine stabilit de natură şi nu cred că voi uza 
în seara asta de el.
e lună, pace şi toate fără rost.


* în acel loc poemul a fost în impas şi am îndrăznit să 
genializez o strofă intertextualizată fonic din volumul
“Strângere din umeri”, Editura Augusta, Timişoara, 1998, 
al unei confrate. în original, timpul era în poalele
unei femei de la ţară...

cuprins

Al patrulea poem pe care îl dăruiesc

Un pod care leagă doar două întâmplări zâmbitoare
a fost pus între noi, îl trec înspre tine 
şi-mi par fericit sau ceva pe aproape.
omenirea ori vremea se ocupă cu lucruri mărunte.
domnişoară, ţi s-au culcuşit în ochi toate sensurile,
iar pentru tine am desprins de mine 
cel mai important lucru din lume - o altă femeie.
şi vine lumea peste noi încet ca o lavă cuminte.
detaşat de timp nu sunt, poate numai din pricina trupului.
detaşat de viaţă nu sunt, poate numai din pricina mea.
scriu - atâtea lucruri se întâmplă deodată zadarnic.


pe vremuri, umblau fetele în genunchi după pana mea prin casă,
ca reumaticele babe prin biserici după Dumnezeu.
acum nu ştiu despre iubire dacă ea există
atunci când eşti bătrân, tot ce ştiu e că acum 
ea pare să nu fie, poate numai din pricina tinereţii.
nefericiţi sunt toţi, dar toţi ştiu că pot da fericirea altora.
nu râd, dar tu, după ce te plimbi pe mine 
ca un melc imperial, cu coarnele ascunse, 
mai înţelegi umeda dâră, dâra de la patul meu
la fericirea ta? 
omenirea se ocupă cu lucruri mărunte
şi lumea vine peste noi ca o lavă cuminte,
sanguin şi ritmic precum o coadă înfoiată de mâţă nervoasă.
ne îndrăgostim de toate, atinge-mă şi hai să-ţi arăt 
lucrurile simple care îi aşteaptă pe oamenii simpli!

cuprins

Ultimul poem pe care îl dăruiesc

Ce caldă şi atentă aşteptare te-a împletit pe mine!
icoană ferecată în carne, mi te-ai răsucit pe umăr,
ca un lanţ bătrân pe butucul fântânii cu roată. 
astăzi zadarnic acorzi importanţă hainelor tale puţin subiective
şi îmi găteşti lumea
ca pe un fel de mâncare. mă aşez lângă tine la masă
şi văd că ţi-ai cam întinat fericirea cu câteva dorinţe...
pe ochii mei ai desenat puţine gesturi şi un zâmbet
şi ţi-ai lăsat părul să curgă peste interiorul acestei case 
şi peste tot ce se întâmplă. 
eşti umană din când în când, ca o expresie dintr-o limbă aspră,
uneori barbară. 
imaginea lunii, destul de banală, s-a transpus acut 
într-un ritm al emoţiilor noastre. amândoi poeţi, 
te invit să mai vedem o dată luna, ca pe un cap de copil...,
plus stele stupid de multe, care aleargă spre noi nemaiexistând.
peste drum de galaxia noastră, acoperită în parte, 
după cum am zis, cu părul tău, o biserică mărginaşe
îşi aşteaptă oraşul fără nici un gest. 
vezi tu oamenii aceştia cât de centrali se cred faţă de ei înşişi? 


icoană plină de minuni, ferecătura ta de carne 
mai trebuie împănată, iar pe deasupra noastră, în locul îngerilor, 
trec berzele cu picioarele albe. 
nu trebuie să te şterg de praf, de timp, nici de fumuri, 
cu toate că te văd pâlpâită pe alocuri cu flacără măruntă.
o fi vreun dor al sângelui de a pulsa şi mai departe decât trupul 
sau orice altceva.


nu trebuie să te şterg, să intervin pe tine 
conform unor principii generale şi-a unor norme seci
date de Ministerul Culturii. 
tu trebuieşti doar împănată, nu mult, numai pe ici, pe colo.
îmi pari spectaculos de aptă pentru ritualuri cu omenirea mea!
dacă ar fi cazul, te-aş ţine în mâini cu vrednicie, plus alte stări 
la îndemână, şi la Dumnezeu m-aş duce cu tine 
ţinându-te de margini pe deasupra omenirii. că, uite, nu mai plouă!
într-o zi mi s-a părut că sprâncenele tale şi fruntea au mirosit 
a dulceaţă de nuci. o fi fost vreo minune! sau nu ştiu ce-o fi fost.


dacă aş putea să cumpăr de undeva fluturi mai cuminţi,
i-aş învăţa să zboare numai împrejurul acestui chip al tău,
ca &icir