Lungul poem haiku de o mie de strofe

Alb arde cerul, păsări coboară umbre - lungi, reci trec prin om. Sus - negrul culmei, valea - la fel, dar lotus cade şi urcă. Luminile sînt părăsite la izvor - nu trec în deşert. Gesturi şi gîndul... vîntul îmi e prieten bun - lacrimi uscate. Somn sub rădăcini - tainice înţelesuri peste pădure. Şarpe aproape, genunchii-n altă lume - ridic toiagul. Duhuri grăbite văd, aleargă sub verde - soarele tace... Ochii cad sub cer, din inimă o floare către picior cald. Blestem - culoare, gene blînde - deasupra, ziua se smulge. Un bulgăre alb se roteşte-n genune, stînca-i de sînge. Ghiocelul ud se şterge de lumină, e ochi al nopţii. Puiul - departe. şi alunecă din cuib - un glas în palmă! Vulturii părinţi se rotesc calm în zare şi-n noaptea mîinii. Stînci moi aşteaptă ascuţitele gheare după fruntea mea. Ploile umbrei udă aşteptările - soarele ca timp. Sus e inima, sîngele verii vine - e-ntors - bătaia! Flori dulci se închid, mîinile par întinse - sărută noaptea. Seminţele gem, timpul se şterge umed. orizont - pămînt! Cascada spune despre întrebările ce nasc curcubeu... Vuiet - înţeles sfîrtecă malurile, calmul limpede. Zilele cad azi, ceasurile măsoară o vreme verde. Ochiul priveşte, iar imaginea creşte la omul cel orb. Mîna se prinde, banul şi frunza întind creanga în carne. Plouă înţelept, privesc atent ţărîna - înţeles de cer... Resturi de pămînt grăbesc călcîiul plecat, gropile urcă. lipirea nopţii pe flori albe, uitate - stelele revin. Gîndul cere sens - vremea atinge fruntea în faţa morţii. Cuvintele merg - aceleaşi flori uscate ascultă pasul. Între coapsele acestei lumi de carne vine, pleacă timp. Nuferii se plîng, o barcă îi desparte. la mal stă urma. Nori albi în izvor, genunchiul e însetat - coboară în gînduri. Tremură oglinzi - locul întîlnirii seci dintre timp şi cer. Aripi curate şterg pete negre pe zi. Văd şi mă tîrăsc. Pe sub orizont rădăcini în cercuri largi închid pămîntul. Peştera tace, trecutu-n ea priveşte umbre pe astăzi. Chipul - pe spadă. frigul s-a lipit de ea. pămîntul - zîmbet. Păianjeni lasă marea umbrelă pe tot, doar ihtis trece. Finalul strînge şi încolăceşte timp - strigăt dintre flori. Omul în negru străbate pe cel în alb foşnind greu trup gri. Păduri - viitor, animale şi oameni tac în origini. Imaginile se opresc de sînge cald, memoria - trup. Muntele cărnos stă alb şi fără urme, zăpada - suflet. Guri peticite s-au închis calm pe rînd - prăpastii adînci. Conturul solid abia se vede acum dincolo de cer. Ochii luminii se deschid în mijlocul unei nopţi stinse. Aburul lăptos hrăneşte cald ascunderi - cresc cuvinte. Săracul ştie de ce ţine întinsă mîna spre lume. E gîndul învins de înţelepciunea sa de dinainte... Timpul desprins val din oprirea mărilor alt timp caută. Inimile bat culorile luminii - ochiul trăieşte. Împotriva lor rădăcinile şi-au dat prin pămînt mîna. Dau suferinţe pentru clipele ce pot suferi deplin. Palmele de cer strîng cu putere nudul pămîntului viu. Noaptea luminii aleargă în sălile candelelor reci. Aleg inima copacului de sînge - orizont toamna. Tăcerea de val alungă zbor de îngeri - rouă pe plase. Obraz pe nisip e un rest de aripă ca o cortină. În faţa lumii şi sub palmele mele se apleacă flori. Culori trezite se şterg de fruntea pantei, las mîinile jos. Pasul în noapte - un orizont nevăzut îmi ţine mîna. Fluturi seara cad în umbra răspunsului şi au aripi mari. Schimbatele guri mărturisesc tainele - peşti leapădă solzi. Oameni trec tăcînd, se desprind dintre ei, plîng - urmele sînt flori. Rupt din clipa lui, piciorul de timp ucis aleargă nebun. Nuferi se deschid şi închid ochii celor cu braţul de cer. Păsările strîng bolţile noi tremurînd pe aripi mai vechi. Arbori departe, sub cer de piatră uitat - cad aripi de praf. Ramuri găsite, înalte aşteptări reci - cuiburi de gheaţă. Gîndurile cad în interiorul lor alb - chipuri cu sînge. Pădurea doarme, luna e ca un obraz pe perna verde. Şi urmele ard în suflete de arbori, ceară - pe scoarţă. Firimituri cresc pe lumînările reci, toţi regii se strîng. Săbiile albe scriu pacea morţii lumii - oameni cu flori trec. Calm se deschide în fulgere tăcute cerul - urcă timp. La mal corăbii în pendularea moartă se frîng cu stele. Ţărmul şi oameni - căzuţi în clepsidrele întoarse de val. Din viitor vin salvatele corăbii - lacrimi pe zare. Între ruine le aşteaptă lumina şi ochii căzuţi. Sub imagini noi se ascunde pămîntul - şi omul la fel. Strigă timpul ud lipit de mîna nopţii. şi stea şi om plîng. Se aruncă albi vulturii în lacrimă Dumnezeului! În munţi aleargă speranţele omului - grăunte în plisc. Căprioarele ştiu - ochiul lor se preface izvor sclipind timp. Vînătorii vin, poartă ceasuri pe steaguri - crepusculul întors. Un colţ de pîine adună viaţa la rîu - piatra e lume. Păsări împrejur îmi aduc pe aripi reci ochii înălţaţi. Nu mai pot vedea, lumina mă grăbeşte în palmele lor. Nuferii închid în culori ochii vremii. păreri plîng plutind. Deasupra noaptea rostogoleşte zaruri - ochi, umbre, destin. Lipit friguros de acest pămînt întins mă caţăr pe cer... Mesele poftei sînt apoi părăsite - foamete şi praf. Vederi alpine mă recoboară alb, ud - fluture pe ochi. Bolta s-a întors pe lacuri pătate - sînt sparte oglinzi. Cuvintele reci - ce uitare mişcată - fug de sub gene. Peste palmele de piatră ale lumii se omoară lumi... Şi plîng nisipuri - vechi amintiri sferice cern sec largi urmări. S-a întors cerul şi depărtarea stelei îşi mută bezna. Oamenii, iarba se răsucesc căutînd - funii de viaţă. Depărtări leagă genele dezlipite, păsări - ochi fugiţi. Cascade de nori mi-au îmbăiat umerii - curcubeu din trup...

O viaţă interesantă are acest tînăr, foarte tînăr poet. La o vîrstă la care cei mai mulţi colegi de generaţie abia de se gîndesc să-şi adune un prim volum, Marius Marian Şolea, iată, se află la al şaselea, cîte unul de fiecare an de la debutul din 1995, cînd avea doar 21 de ani. Dar mai mult decît o operă, el are o biografie, deja a trăit mai mult decît alţii într-o viaţă întreagă, a peregrinat prin ţară, a cunoscut aventura şi mai mult ca sigur femeia. După cîte ştiu a dat ochi pînă şi cu moartea, ceea ce nu-şi permite chiar multă lume. Toate acestea i-au dat o maturitate prematură, o siguranţă a verbului greu de explicat şi o profunzime a ideilor şi sentimentelor greu de urmărit. Îl apropii de preferatul meu Rimbaud, fiind, mai bine zis părînd a fi un copil teribil, cînd în realitate este aproape un înţelept. Nici nu se putea altfel decît să treacă prin teologie, acolo unde vîrstele, atingîndu-se de deşertăciunea deşertăciunilor, nu se mai numără după ani. Dacă luăm numai erotica versurilor sale, subiect frecvent, e de necrezut cît de experimentată apare ea în substanţe, la o vreme cînd ar fi mai normal să bîjbîie printre deziluzii şi entuziasme naive.

Aceste împliniri prea devreme în toate cele pot fi o capcană. Cel care cunoaşte o asemenea reuşită succesivă se poate epuiza repede. Tot Rimbaud este punctul de referinţă în acest sens. Poate că însă Şolea a depăşit hazardul boemei (iarăşi deja), reţinîndu-i doar gustul nostalgic şi va fi trecut starea de aventură în latura experienţelor cîştigate. Tînărul arată ca şi cum ar avea planuri precise, care nu-i inhibă însă sensibilitatea (curios!), urmăreşte ceva ce nu poate fi definit, dar care se simte la modul concret. E evident, în poezia sa nu îşi găsesc locul ezitările, iar neliniştile (da, ele sînt) sînt pur şi simplu folosite în scopuri constructive. Prin felul de a fi şi de a scrie, Şolea dă impresia că stăpîneşte un univers. Şi aici e prematur în maturitatea lui, pentru că sînt prea mulţi cei care sînt cuprinşi de disperare tocmai pentru că, înaintînd în ani, nu-şi pot delimita acel univers necesar, vai, chiar ieşirii din el. Cred că pe Şolea nu l-ar putea surprinde nici chiar moartea, bineînţeles, pentru că, spuneam, a cunoscut-o deja şi încă atunci cînd nu ştia sau nici nu bănuia cine este.

O surpriză este chiar şi această căutare în haiku. Formula aceasta de sorginte atît de străină nouă, europenilor, presupune migală, presupune calm şi capacitate de concentrare. Nu sînt mulţi dintre cei tineri care se încumetă să-şi strunească efuziunile fireşti şi îmbietoare spre a se retrage în secretul destul de arid al renunţării la cuvinte.

Nu iubesc prea mult această formă poetică ajunsă pînă la noi la fel de complicat şi ocult ca viermii de mătase, bineînţeles într-un toiag de înţelepciune. N-o iubesc pentru că o înţeleg cu dificultate, o simt inevitabil străină, necomformă cu chipul meu de a mă mişca şi gîndi. Simt în cizelarea ei căldura, dar nu mă pătrunde decît cu răceală. Şi apoi găsesc că limbile europene au o structură mult prea explicită faţă de cît de implicit pretinde haiku-ul. Găsesc că practicanţii lui, şi nu sînt prea puţini, chiar pe limba românească, sfidează timpul, au impresia că l-au cîştigat, atîta timp cît noi, ceilalţi, trăim cu spaima permanentă că el curge, se pierde, “ne-ntunecă”, cum zicea Eminescu. Noi pornim “în căutarea timpului pierdut” şi, exact ca Marcel Proust, avem nevoie de fluvii de cuvinte pentru a regăsi ceva. Haiku-iştii, în schimb, dimpotrivă: renunţă la tot mai multe vorbe, le constrîng pe cele la care nu pot renunţa şi ar prefera, dacă s-ar putea, gestica tăcerii.

Sigur că haiku-urile lui Marius Marian Şolea sînt bune! Nici nu mă aşteptam la altceva. Sînt tăiate scurt şi înalt, aşa cum trebuie, sună parcimonios şi distant, conţin decizie şi obţin suficient din floarea de cireş pe care japonezii o divinizează. Bineînţeles, nu se întîmplă nimic în aceste terţete nesupuse vreunui canon ritmic european sau antic, nu se întîmplă nici măcar contemplaţia, pentru că tocmai aşa ceva respinge tehnica formulei. La fel de matur ca şi în alte direcţii, poetul obţine starea, distilează inefabilul, această categorie pe care nimeni n-o poate explica îndeajuns (pentru că nici nu trebuie explicată). Meditaţia de tip teologic, cu care a avut de-a face, i-a dat probabil posibilitatea de a desfiinţa dimensiunile, altă cerinţă a haiku-ului. Tot astfel, versurile acestea îndeplinesc, nu fac ceva, un ritual sumar, fără cauzalitate şi mai ales fără efecte. Haiku-ul nu trebuie să mişte nimic din ce există, dimpotrivă, să provoace nemişcarea. Fără îndoială, pentru noi, cei care trăim activ, devastator, inutil de devastator adesea, aşa ceva trebuie să fie un exerciţiu. Iar pentru Marius Marian Şolea este un exerciţiu dobîndit. Cu siguranţă în respiraţiile lui controlate va fi ascuns o taină. Nedezvelirea ei ar fi un succes, de care însă n-are cum să se bucure nimeni, nici chiar poetul.