Cuprins
Argument
Partea I COBILIŢA
Mitul chemării de prieteni
În dezlipirea aripii de cer zborul e durerea ei pentru timpul tîrît după oameni
Absint
Ceasurile
Am pierdut cîţiva soldaţi odată, aşa cum inima, într-o bună zi, şi-ar pierde sentimentele şi sîngele
Poem 24 şi 11
Poem
Mici insinuări
Poem de dragoste pentru cîntat
Poem
Opal
Poem înserat
Poem
Poem
Amintiri dintre plumbi
Înserare de ceasuri
Săgetarea
Fără chip
Cuvinte desprinse
A doua naştere a Marei linii
Demult, un poem dintr-o gară la coborîre pe stînga
Poem
Vorbire luată cu mîna
Tîrziu de rîs
Nopţii
În sărutul dintre ochi şi alergare
Urmare poemului anterior
Poemul vorbirii cu tine
Şi iar este toamnă
Sentiment
Gesturi
Versuri
Cîntecul poetului
Balada tigrului de aur
Întrebarea omului în alergare
Filosofiile rămîn în urma cuvintelor
Ultimul poem
Partea a II-a FURNICĂTURI
Sentiment
Noapte provincială
Poem inconstant şi imperfect despre viaţă
Poem de întins pe vagi necesare urme
Descoperind într-un buzunar din vară un poem pe o hîrtie strînsă
Mărţişor de vineri (cîntec)
Poemul poetului de curte
Muzei
La Academia de arte
Poem cu muchii
Muza din 131
Poem lingam
Ca o ascundere
Timp adormit
Poem în lumini lăsate de maşini grăbite, pe cîte un perete de cameră cu valahi în noapte
Spre strada tăcerii grăbit
Poem cu natură
Poem mic
Poem de tinereţe pentru etern feminin
Altfel de sfîrşit
Poeme dinaintea plecării în armată
Cu juncii ţării la jurat, poem de atmosferă cu mistria şi ciocanul
Poem
Primăvăratică
Poem pentru atins şi nuduri
Desenez împreună
Ce înserare
Variantă
Poem pentru nopţi lungi
Emoţie
Privire
De dragoste
Argument
Din învoirile de care beneficia în armată, din comportamentul ofiţerilor faţă de el şi din zvonuri am aflat că era scriitor.
Înainte de un serviciu de planton 2, curios, i-am cerut să-i văd manuscrisul pe care îl tot buchisea în pat.
Am o înclinaţie pentru gesturi literare datorită lui Jim Morrison şi a lui Nichita Stănescu.
Şolea era primul poet care trăia lîngă mine.
După 5 - 6 poezii, aproape că adormisem lîngă bocanci şi-mi părea rău că nu împrumutasem reviste. Am început să citesc pe sărite şi deodată, la partea a doua (Furnicături), m-a lovit! Texte adevărate! Era un Şolea pe care îl ştiam eu din armată, era o poezie venită natural din el, poezie pe care aş fi vrut s-o scriu eu.
Mi-au plăcut stilul, trimiterile şi această perversitate estetizantă şi hilară. Este singura poezie adevărată care mai poate prinde la generaţia noastră.
Recomand în special atenţiei “Poemul poetului de curte”, “Muza din 131”, “Absint”, “De dragoste”, “Cu juncii ţării la jurat”, “Poem inconstant şi imperfect despre viaţă”.
Colegi de generaţie, citiţi acest volum, puteţi să nu pierdeţi vremea cu metaforele din partea întîi, nu sînt pentru noi, sînt pentru scriitorii lui. Treceţi la partea Furnicături, care e “ţîţă de mîţă”!
Giurma Cătălin Florian,
23 ani, economist şi camarad
de armată la Tîrgu-Cărbuneşti, judeţul Gorj
Partea I
Cobiliţa
Mitul chemării de prieteni
Pămîntul cu noaptea prinsă pelerină
pe umeri
sărută piciorul luminoaselor femei plecate
spre paturile lor, în lumea bărbaţilor.
desculţi, veniţi
la rîul acela deşertic
care-a zdrobit imaginea celor ce au fost.
acolo vă voi spune despre sărutarea
pe inimi şi pe geamăt,
între voi şi cuvintele mele vom lua mijlocitor
natura
sau doar urechea ei,
sărutată
de buza aceea a luminii.
iar nodurile plasei cu care se prind fluturi
nu le vom desface,
ci printre flori întinse le vom aşeza încet
precum intelectualii pe inimi şi pe geamăt.
din tăcere în tăcere vom trece, nu vom putea vorbi,
ideea înconjurată de tot ce va fi rămas în afară
va lovi turbată în porţile de dinăuntru ale ochiului.
privindu-ne, va trebui să rîdem.
În dezlipirea aripii de cer zborul e durerea ei
pentru timpul tîrît după oameni
Omul a devenit rostire pînă la pierderea sensului.
lanţul dorinţelor mă leagă
de mîna sîngerîndă a lumii,
doi condamnaţi evadînd în timp inexplicabil.
sloganurile verzi se scutură
pe arşiţa răbdării, veşnica aducere aminte
că trăiesc
e o magie care mă supune şi mă şi înalţă trofeu,
precum moartea înalţă pe braţe pe cel cu folos.
iubito, nu mai rosti! gura ta e alungire confuză
a celor ştiute de mine.
nu mi-e teamă,
dar hai să naştem din piatră copiii!
Absint
Sînt fericit în oraşele şi comunele poporului meu
sensibil şi vioi în destin.
mă simt ca un muşuroi de furnici.
mine, amintiri şi voluptate...
să mergem în doi
prin ţara cu chei şi arnici
peste oase uscate!
s-au fandosit şi ele, cuvintele limbii române,
poeţii îşi pun poalele în cap, ca în loc de ouă
clar să li se vadă intertextul - ultima culme
pe care s-a tolănit inteligenţa
înainte de marele salt.
merg prin oraşul acesta, braţele sînt tocite de scris,
sufletul mi se sprijină de trup ca de-o umbră.
bocancii, plini de noroi şi de neaoşe speranţe,
îmi strălucesc peste toate,
scuipaţi puţin de lună.
dezlipesc cerul de pe umeri şi doare asfinţitul acela
pe care-l ştie tot omu'. de la mine a rămas sîngeriu.
albastre autobuze minereşti
mă privesc cu ochii lor de faruri prăfuite.
stau aliniate precum nenorocirile neamului
şi în poziţie istorică îmi dau onorul
ca unui mare comandant de idei şi emoţii.
nu vreau să rîd, mă întorc la casa de cultură
să-mi continui lansarea în oraşul acesta.
şi să primim toţi flori de la copii timizi
şi obligaţi de profesori să aducă buchete
din acele douăzeci de salarii ale taţilor.
decada culturii gorjene a picat la timp. ca o pleaşcă.
voi nici nu ştiţi cum arată oraşul Rovinari cînd e înserare...
Ceasurile
Umblă Dumnezeu prin poduri
să repare şi să-ntoarcă
ceasuri din metale vechi.
vesta Lui de lînă parcă
are nasturii perechi.
a venit grăbit Bătrînul
să măsoare o convenţie
ori un anotimp social,
de e cazul de-o corecţie
sau de cîte-un semn banal...
şi din pod se vede lumea
tot aşa ca şi din cer
porumbeii-i vin pe umeri
unii zboară, alţii pier,
n-are rost să îi mai numeri.
străzile-i plimbă pe oameni,
unii au acelaşi chip
şi de-abia îi recunoaşte
pe sub lămpi trecînd grăbit.
e-ntristat pînă la Paşte...
ding-dong-dang şi dong-dang-ding,
nişte melodii cam vechi
în oraşe se ating
peste oamenii perechi.
şi ei merg să se iubească
într-un colţ întunecat,
îşi dau jos mila cerească
şi rîd Morţii de sub pat.
Am pierdut cîţiva soldaţi odată, aşa cum inima, într-o
bună zi, şi-ar pierde sentimentele şi sîngele
Cu respirarea prind din urmă somnul
care întoarce pe dos viaţa
ca pe o mănuşă de mînă uscată.
cînd se vorbeşte despre front,
femeile trebuie trimise de lîngă bărbaţi.
mîini ridicate pe trepte înalte
parcă adună la piept toate gemetele serii.
gînduri strigînd aleargă de jos, dar nu în soarele roşu,
uşor dezvelit dinspre cer, ci în inima lui,
grăbită în culoare spre ziuă.
atunci imaginile toate, care te mai împing în existenţă,
parcă nu-ţi mai trebuie.
soldatul, ca om, dezamăgeşte doar moartea.
Poem 24 şi 11
Un gînd poate oricînd înlocui o lume
şi oamenii vin să se piardă, definitiv,
în gînduri.
ridică-te şi hai, femeie sprînceană,
ridică-te şi hai dintr-un ochi
omorît de imagini. nu te gîndi la tine,
înalţă-te în mirare peste lumea bărbaţilor
ca peste o palmă de timp insolit!
printre arborii goi, cu braţe lungite absurd,
într-un octombrie cerşind lumină
precum în prag de ratare poeţii,
vin spre tine ca un soare după umbra lui.
din ce în ce mai aproape
fărămiţez tăcerea ta.
îţi lipesc de inimă cuvinte
şi părul tău mi-a îmbrăcat această mînă
cu inele.
şi numai o singură dată te voi lăsa să pleci
dintr-o gară sau dintr-o rostire.
zadarnic întoarsă, rîzînd,
vei căuta cuvinte în toamnă,
nu vei găsi nimic - o mie de guri
le vor fi omorît mai înainte.
iar oamenii, aceste animale saturate
de simţuri sociale,
s-au strîns împrejurul meu
ca nişte fiare flămînde
toate se pierd din neatenţie faţă de secunda
care ar putea urma, în poezie sînt singure toate
şi nu vreau să semăn cu singurătatea lor
Poem
Mîna de femeie atinsă de mult
e drum al unor depărtări.
ea mai are gust de struguri
ori rămîne cimitir alungit în inima bătrînului oraş.
ai strecurat imagini într-un ochi,
te doare neprivirea lor.
alergare urînd orizontul
este versul care stă bine în poemul acesta.
cît de trist mă fac
pentru a putea bucuria să nască!
în urma tuturor poeţilor, închid o poartă
care scîrţîie în aceste poeme.
Mici insinuări
Demult am înţeles că tot ce prind
în mînă
este numai pieire
şi doar ce nu ajung
este sămînţă
de eternitate.
pline de margine, florile
îmi ating un trup vlăguit.
nici un gînd nu mă doboară
sub propria mea privire,
nici o femeie nu vine să mă întrebe
într-un final doar al ei de poem.
femeia nu rîde, bărbaţii nu plîng.
îmbrăţişaţi, nu le-a rămas
decît un timp lungit pentru tăcere...
Poem de dragoste pentru cîntat
În imediat - apropierea mea
tu te goleşti de umbre,
îţi iau chipul pe palme şi spun:
în urma ta luminile lumii
învaţă să umble.
şi să mă ierţi femeie că îţi scriu
cuvintele uitării pe o palmă-ntinsă,
femeie dintr-un alb cu părul auriu,
cu sîni de viscol şi cu formă ninsă.
îţi suflu în rostire peste sînge
genetic sentiment al lumii ei
şi-n părul tău lumina plînge
numai spre ochii mei.
prin pleoapa ta de întîmplare
călăuzind uitarea trec,
prin pleoapa mea te duci zeiţă
călare pe timp înspre zei
şi moare ritualu-ntr-un grec.
vreodată, atingîndu-te-n treacăt
pe străzile minţii,
te voi privi golită de gesturile sumbre
şi în apropierea ta
luminile lumii vor trece împăcate
în umbre.
Poem
Ieşit subiectiv şi voios din istorie,
precum poporul meu,
cu o mînă afară îmbrac
cele ce vor fi
cu puţine cuvinte din mine.
e frig
şi nu cred înaintea stîncii
că înăuntrul ei tot stîncă este,
mai degrabă e un gînd pietrificat
despre singurătate, cer sau poate despre tine.
toate par să fie acelaşi simţ în ele însele
dintr-un sentiment al lucrurilor
de a se ascunde de ochiul oprit afară.
şi mai cred că în drumul spre tine
te opreşti mereu de lume.
iar ochiul e oprit de mult pe lumină.
Opal
Întorşi dintr-o rostire
şi prăfuiţi de datorii sociale,
vă lungiţi acasă
pe cîte un vers fumat
de însuşi autorul lui.
străzile acestea se desăvîrşesc în tramvaie,
vorbind metalic
se înfig în pieptul meu
cărînd dinspre lume frig.
întors dintr-o rostire,
oraşul pustiu este un avort al timpului.
în loc de haine şi de piele
ţin o coajă de tăcere
lipită dureros pe carne
şi caut femei să mijlocească
întîlnirea mea cu omul.
Poem înserat
De cînd, din ce lumi s-or fi întors poeţii,
femeile toate vin
de se îneacă într-una. şi nu ai fost aceea.
îţi scriu însingurat, aşa cum mă ştii,
Iaşul acesta cu şoaptele lui
îmi omoară cuvintele, aceste locuri privite poetic
sînt o agoră cosmică în care poţi vedea tăceri,
tu trebuie să şopteşti tăcerii mele despre tine.
nu-ţi fie teamă în nopţile acestea imense,
amintirea mea nu te va pierde-n ele,
înfruntă timpul cu ochii tăi cei mari.
iar clipirea lor să îţi închidă trecutul.
pe mine, dintre ziduri în ruină,
m-au aşteptat trei păsări
la întîlnirea cu speranţa
şi s-au ascuns apoi în somnuri care dau schimbarea,
s-au tot ascuns cu aripile strînse.
tu să mă crezi, în timpii limitelor, ce este evident
nu se mai întîmplă...
surprinderea, să ştii,
este firul vieţii pe care urci din nou
în ce-i comun.
respiri apoi puterea clipelor care te poartă-n braţe
ca pe un trofeu, te ţin bine minte, pînă la albă atingere.
acele clipe dintre arbori le mai priveşti rîzînd
întoarsă în copilărie, mai crezi tu orizontul
că-l mîngîie cu dinţii pe răzvrătitul soare de prin parcuri ?
aşa cum palmele mele mîngîiau acele cuvinte
care se lungeau pe tine - forme peste forma lumii...
cuvinte schimbate în atingerea morţii s-au tot ascuns sub pietre
ca şerpii, ca timpul.
în nefericire maiestuos te plimbi.
îmi amintesc cum alergai odată,
coborîtă din mari înălţimi,
cu părul în marele suflet al vîntului,
cu mîini ridicate spre nuduri de zei.
frumoasă şi tristă acum în spatele ochilor mei,
puţin obosită, te duci...
şi te aşezi lungită în braţele bărbatului tău
găsit în sfîrşit.
acum nu mai trebuie să crezi nimic despre tine...
să nu-l trezeşti căci doarme de mult
bărbatul acesta al lumii.
Poem
În fiecare clipă se repetă cîte ceva din vîrste,
în buzunarele lumii, luminile se schimbă între ele
pe urmele nopţii.
domnul îmbrăcat elegant cu hainele noastre,
căruia ne-a plăcut să-i zicem timp, ne intră în case,
aruncă o cunună de mac şi pleacă apoi.
pe oamenii veşnici îi privim de la geam
cum merg pe străzi către ei înşişi,
îi întîlnesc pe alţii şi se îndrăgostesc...
pe trotuarele seci, în privirile ude ale dimineţii -
roşiatic început de speranţe - tîrăsc după ei cultura.
tot de la fereastră le slobozesc seri,
să aibă loc de iubire, despărţire şi moarte.
Poem
Sfîşiat precum rostirea de ureche,
simt mîngîierea pămîntului -
jug de bucurie şi de respirare -
braţul lui.
flori de mac strivesc sub tălpi,
dar lanul imens nu mai înseamnă flori,
ci unghii însîngerate,
încercînd cu panică
deznodarea inimii în moarte.
mă clatin ca arborele bătrîn care dă răspunsuri
cerului.
apoi cad precum stînca urlînd a nepăsare către văi
şi dorul stîncii nu este înălţimea,
ci este ochiul care o privi.
Amintiri dintre plumbi
O fărîmă de Dumnezeu este un univers de Dumnezeu.
mîinile istoriei nu mai prindeau nimic,
resturi mute ale unui catarg sfărîmat
ori ale unui piersic doborît de tunuri.
cine trăia atunci vedea cît de mult
te închide viaţa.
îl am mereu în minte acel timp şi-l văd pe Dumnezeu
cum cu piciorul rostogoleşte zîmbind
cîte un mal de tranşeu peste gîndurile mele.
şi mă găseşte veşnic dormind la ţărmul lumii,
avînd pe piept cuvintele mele.
nu pot să ştiu nici azi cine m-a dus pe braţe
spre albastru,
rănit roşiatic de limitele firii.
Înserare de ceasuri
Aşteptarea mea întinată cu lumina
se prelungeşte din părinţi
spre moartea celei din urmă păsări.
strig sferele frunţii să nu se mai spargă
de taine
ci numai de glasuri.
doar ceea ce ştiu doresc să moară în mine
şi vreau să v-aud...
ce nu am aflat se luptă să trăiască în mine
şi văd fluturi care gem
cărînd lumina în ochi de copil.
Săgetarea
Ochiul mîngîie arcul
şi lîngă ruine nu mai e nimic de găsit,
în oraşe oamenii au planuri.
o uriaşă inimă pulsează mereu
imaginile toate,
ele fac să nu ne pierdem
în ziuă sau în noapte şi vise.
de ce să mai plîng dacă în ochi
mi s-a retras, odată, speriată
a tuturor moarte ?
la atingerea lumii, braţul meu s-a rupt.
vindecat sau nu, cu osul scriu rînduri
între care vine ca un paşă flancat de cadînele lui
timpul petrecut.
Fără chip
Camere locuite banal,
asemeni surîsului luminii în ele,
se adună în inimi de poeţi prăfuiţi
precum nişte universuri ratate
în inimi de zei.
ochiul, prietene, îţi oboseşte
doar de ceea ce aştepţi să vezi
şi moartea în oglinzi îţi pune
mîna pe umăr. de atunci,
de cîte ori încerci să trăieşti,
de atîtea ori ea se regăseşte pe sine
în tine.
din camere locuite banal,
prin ferestre ratate,
o mînă schiţează un salut prăfuit.
sînt cetăţenii oraşului meu.
Cuvinte desprinse
Cuvinte născute din lucruri poartă în ele
nebănuite imagini
din transformările timpului.
arborii mă poartă pe crengi lăsate de primărie
pentru încă o vară
la judecata de păsări şi soare.
şi dinspre clopotele oraşului se desprinde
o pasăre mare,
precum un gînd se pierde în lumină,
iar ţipătul ei
îmi mîngîie moartea.
de mînă cu ea mă întorc la prietenii mei
să rîdem de viaţă, femei şi iubire.
A doua naştere a Marei linii
Fără putinţa vreunui cuvînt mă întind pe mare -
pod de carne tînără călcată de lumină.
din cînd în cînd mai trec oameni
cu reprezentările toate pe mîini, se duc în moarte
răvăşiţi de ultima respirare improprie.
adevărul a rămas schingiuit pe nopţile noastre.
şi din nou marea, ca o înţelepciune a formelor,
mă poartă pe mîini precum un deget pierdut
peste ochiul unei femei care plînge.
Demult, un poem dintr-o gară la coborîre pe stînga
Ochii de timp în fiecare gînd clipind
stau azi rezemaţi
de nerostirile mele.
femeie de toamnă, care sînt urmele iernii
pe care să vin după tine ?
îmbătrînit în om apoi, murdar de noroi
şi sînge puţin,
am izgonit zeii care veneau în tranşee.
mai spune o dată, femeie de toamnă,
rostul acela al timpului tău, mai cîntă-l o dată
pînă nu-l voi mai putea înţelege...
iar dacă nu, cu praf de gutuie pe gînduri,
îmi vei închide ochii regretînd şi buzele,
amîndoi îmbătrîniţi în om
şi rezemaţi de rostirile noastre.
Poem
Ochiul îmbrăţişează lumina
şi apoi o vinde pe culori.
oamenii se mişcă în ideile timpului.
izvorul se întinde mut
pînă sub botul căprioarelor moarte.
sînt rege bătrîn, mulţumit de colecţia-i
de armuri, cu fiul rîzînd în colţuri de săli.
sînt rege bătrîn în fruntea oastei uitării
pentru bătălia cu lumea.
biografii mor departe, cu ochii rostogoliţi
pe ruine. în umbre imense, vînători fără de nădejde
îşi ridică palmele
din dorinţa de a fi asemenea arborilor.
din dorinţa pămîntului de a fi asemenea cerului
s-au ridicat munţii, arborii şi unii oameni.
Vorbire luată cu mîna
Simt cum îşi simte memoria gîndurile,
că timpul trecut se atinge de cel în care
te găseşti,
întorcîndu-se tainic puţin înspre noi.
numai din pricina zădărniciei se va ascunde
lumea,
iar universul tot se va vedea întruna.
mişcările lui şi cele care nu se ştiu,
lăsate uşor fiind
din pumnul nefiinţei, se strîng între ele
în clipe alese
de timpi neînrudiţi, ori poate chiar duşmani.
şi nasc apoi şi alte vieţi
şi alte lungi speranţe...
Tîrziu de rîs
Tîrziu, mult prea tîrziu
pentru a mai putea rupe începutul din eternitate,
m-am întors
şi-am desenat felina
pe piatra trupului meu.
negăsită de nimeni felina aceea...
cu pasul şi umbletul ei îmi apropia urechea de sînge,
i-am străpuns mişcarea şi am găsit urme.
iubeam felina cu urme spre pradă.
ritualice ere regăseam în timpul meu
şi-am zis: s-o aştept în locul "eu însumi",
dar ea ştia şi rîdea, s-o lovesc în viziunea de fiară...
lîngă propriul ei contur ochii îi erau blînzi
ca şi sîngele, m-a sărutat şi am închis un ochi artist.
n-am mai avut nimic de spus în sensul vînătorii,
nu am plîns şi nu am rîs de atunci.
o glumă de-ar fi totul,
de mult ar fi murit moartea de rîs.
Nopţii
Imberbă noapte, tu eşti
reprezentaţie comună a putinţelor noastre,
nu te-am dus zadarnic pe mîini la întîlnirea
cu omul de pe trotuare
şi pentru tine nu l-am prins pe soare de picior.
pe sub vulturii aceia ţi-am vorbit despre mări -
ale pămîntului întinse sinucideri.
tu te albeai de mersul meu, iar ochii tăi cei căzători
se tot pierdeau pe palma mea.
de ziua ta, tăceai...
În sărutul dintre ochi şi alergare
Niciodată nu mă voi ascunde de oameni
în sufletul meu,
precum în copilărie se ascundea
suspinul luminii din aer
într-o scoică din adîncul adus la secat.
îmi aduc aminte, eram printr-a doua,
prindeam fetiţele de mînă, le puneam s-asculte
scoica, deveneau neatente la mine şi le sărutam obrajii.
la vremea aceea nici una nu ştia
că-i puteam dărui scoica
s-o aibă şi-acasă.
nu voi acoperi acele gropi în care calcă roata lumii,
chiar le voi adînci...
în schimb, din umbra mea mă voi întoarce în lumină
prin tunelul de dor de întuneric,
cel care o născu.
Urmare poemului anterior
Nu cred în respirarea păsării
cînd se aruncă de pe val în soare
şi nici în viaţa omului cînd primeşte
sfîşietorul răspuns.
sînt lucruri, prieteni,
la care nici umbra nu vrea să rămînă acolo
unde se descoperă...
Poemul vorbirii cu tine
Tabla neagră aşteaptă sărutul cuvintelor albe
şi cioburi de lumină au căzut
cînd au zburat pentru prima dată păsările.
curajul, prietene, este o simplă părere
a unei părţi din moartea ştiută, iar gloanţele
au lovit peste umărul meu zîmbetul lumii...
mi-e dor de un cuvînt uitat,
atunci cînd rostirea se întoarce
în împărăţia calmului.
soldaţii se întind să moară prieteni,
neagă lumea. sinonime şi oarbe
aleargă la mine de atunci
cuvintele cu braţe tăiate.
valuri de cer se întind peste tabla neagră,
şcolarul din mine se duce mereu
să şteargă
şi niciodată nu va şterge totul.
mereu îl privesc încruntat.
Şi iar este toamnă
Şi iar un anotimp
şi mîini osoase şi lungite din arbori
au dezbrăcat cerul să-i ofere sărutul...
şi arborii aceştia mai plîng
şi vîntul acesta mai spune
că lumea se întoarce în frig
din pricina noastră.
orizontul se înnoadă în şoapte
şi noaptea - o haină-nvechită
îmbrăcînd un cer ruşinat.
mai sînt nişte păsări ciudate
muşcînd din haina aceasta a lumii
şi luna precum o femeie uşoară
mă priveşte şi trece din copac în copac.
ca o monedă de aur a fost dăruită cu milă
acestor femei cerşetoare de atingeri
rezemate şi nude.
istorica poartă mă cheamă la anotimpul umed
şi mîini osoase şi lungite din arbori
au dezbrăcat cerul să-i ofere sărutul.
Sentiment
Ruinele sînt părerile de piatră
despre chipurile noastre
alergînd spre neistorie.
în faţa mea stă timpul
sau poate ce-a rămas din el.
neîmpărţit de imagine
iau dovadă existenţei
ruinele şi şerpii.
îmbrăţişări pe sub cer
cu disperare aleargă din noi
ca dintr-o moarte.
din plictiseală umană aleargă.
Gesturi
Mereu ca la-nceput, cu mîna-n talia ta
o să te-mping uşor de lîngă mine.
îţi suflu-n păr şi-n ochi
cum timpul suflă toamnei.
nu vreau să priveşti lumini
în care frunzele mor,
crepusculul s-a omorît de oameni,
de oameni şi de nor.
prefer să te zăresc cu palmele pe sîni.
nu ştiu nici azi de ce acestea toate îţi mai spun
şi nici de ce mă poţi tu auzi.
iar de pe ţărm şi de pe mare
în oameni umbrele se-ntorc
cu umerii mîncaţi de soare
şi-ţi cînt şi-ţi cînt
eu, umbra gesturilor tale.
o clipă de s-ar stinge toate,
s-ar primeni şi lumea, pe-nserat
răsucită pe sub timp.
întors din lunga pată a tăcerii, necurat
voi vorbi aproape de tine, poate.
pe palma mea întinsă
vei atinge nisipul ucis
din pietrele care-au vorbit lumii
despre gesturi, înserare, vină, vis,
despre vremea cea învinsă.
e aceeaşi palmă cu care o să te-mping
mereu ca la început de lîngă mine,
eu, clepsidra ta de sînge!
Versuri
Pun gura pe linie şi strig: spaţiu cabotin,
îţi lustruieşti zîmbetul sub ochiul meu!
glonţul se naşte acolo din libertatea soldaţilor
de a se privi între ei. cîntă şi călătoresc către case
în sînge nevărsat. cuvîntul rostit acolo e ca un soldat
înspre moarte. mormîntul lui sîntem noi.
şi în acelaşi timp ideal.
mîna de copil de acolo nu s-a mai desprins de armă
precum anumite cuvinte de înţelesul nostru.
soldatul e asemenea cuvîntului, niciunul nu strigă
şi sînt fluturi reci cărînd culorile lumii în noapte...
florile strălucesc precum coroana regală a nopţii,
cad în noroi lîngă gurile calde
peste care vine tot ce mai rămîne din cer.
se aleargă apoi cu un fel din aceste cuvinte pe braţe
pentru unii care nu vor fi niciodată acolo.
pun gura pe sînge şi strig: tu, umilă expresie,
o să-mi mînjeşti faptele!
Cîntecul poetului
lui Mihai Ursachi
O chitară aşteaptă pe mormîntul de cuvinte
şi oase
venirea unui tînăr să cînte întrebarea de suflet
a lumii
sau cîntecul lui.
dar nu vine nimeni, toţi au învăţat departe
să ocolească locul.
numai cîte-un poet îmbătrînit se duce să moară
cu mîna pe corzi
şi nimeni nu ştie, uneori nici el.
Balada tigrului de aur
Nu plîng declinul tigrului de aur
ieşit simbolic din peştera unde intrase să moară,
de stînci îşi reazemă privirea
şi vede albul unei acvile care se zbate
în vineţia zare. dar nu pasărea se zbate
în mîinile zării, ci albul ei în gura vineţie,
şi-a spus tigrul de aur.
răsăritul nu îl mai încîntă. nu-şi mai arcuieşte trupul
precum o sprînceană de zeu mîniat în mirare.
pe retină nu i se mai sting gemete şi umbre de alergare
oprită în pete de sînge.
în ochii lui nu mai strălucesc lumile morţii,
ci doar fiorul ei acum.
colţii albi în care era ascuns sărutul luminii
nu mai par de mai departe precum un apus.
toate culorile ştiute s-au ascuns
în singurătatea lui.
privind de printre stînci, adoarme-ncet cu ochiul
dus departe de fiii lui ce hăituiesc cirezi
în ierburi înalte, visează acum că bătrînul său trup
se transformă în ierburi ce dau mîngîierea
tinerilor tigri.
trezit şi împăcat se coboară în peştera fără de foame.
pe ziduri priveşte vînători desenate de oameni,
povestite demult. zîmbeşte tigrul de aur.
zîmbeşte şi moare.
a zîmbit tigrul de aur şi n-a mai fost tigru...
Întrebarea omului în alergare
Dar de ce de cîte ori te aşezi
să gîndeşti
trebuie să scîrţîie ceva:
- strigătul înăbuşit al veşnicei
mişcări,
- scîncetul mîinii din pămînt
alunecînd pe coaste,
- craniul galben
ghiontit de vreo lopată hidoasă?
sau ochiul meu întors cu greu
de la vreo imagine a lumii
privită pînă la capăt...
dintr-un om în alergare
curg în urma lui picioare.
Filosofiile rămîn în urma cuvintelor
Prieteni, filosofiile rămîn în urma cuvintelor
precum înlăuntrul meu
rămîn şi eu.
sculptorul pe care îl cunosc
are palme atît de fericite
încît doar îngerii îi mai pot da sfaturi.
pe femeia noastră din lut o strig pe nume
şi-i spun: tu ai prea moale mîna
pentru genunchii mei împietriţi
în lumea aceasta a ta.
ce lungă poveste se naşte în seara aceasta
precum o mîngîiere de zei,
ce streaşină mare de vorbe m-ascunde
de lacrima pietrei!
se-ntoarce femeia-n blestem
şi duce acolo de mînă atingeri şi vorbe,
copii ai părinţilor mei.
o cred pentru că sînt viu.
Ultimul poem
În poezie lumea spune că o frică nebună
îi clatină mersul şi moartea.
culorile toate se strîng în lumină
să fugă prin univers afară.
de aici iau cuvinte şi-mi pun în buzunare,
iar nerostirea lor îl are pe Dumnezeu
Partea a II-a
FURNICĂTURI
Sentiment
Peste sînii ei a fost locul dintîi
unde s-a jucat lumina.
nu pot călca peste sîni.
de asta eu spun că pentru mine lumina atunci
s-a jucat cu lumea peste sînii femeii.
de asta eu spun să se dezbrace în ritmul
tăcerilor mele, să nu mai ascundă acele priviri
dinspre moarte.
femeie, sînt fiu al ochilor tăi
şi bătrîn cînd voi fi o să strig
să îmi aduci pe palme ca să văd
ce ştii mai bine tu din gesturi.
o să mi se termine umbra atunci
şi şarpele va da tîrcoale tuturor cuvintelor mele.
Dumnezeu să pună pentru mine piciorul pe sîni.
pe o scară solemnă va coborî prin oamenii vechi
o tînără doamnă.
şi sufletul tatei de-o parte
şi sufletul mamei de alta
vor duce copilul de mîini la marginile basmului
şi ale amintirii.
Noapte provincială
Precum o femeie bătută şi alungată,
ţara mea, îmbrăcată sumar, cu umerii transpirînd stele,
s-a aşezat pe bordura lumii să plîngă.
trecători lucioşi
se duc către războaie şi pace,
unde e pace să facă războaie
şi unde e război să facă pace.
femeia aceasta e obligată să le salute tuturor
prezenţa
cu gesturi aduse de altundeva
şi să zîmbească pînă se pierd la colţuri.
umbra ei lungită, încît să ajungă
la gura întunericului,
e tăiată de cîinii hămesiţi, trecînd în grabă
peste aripa ochiului.
de aproape se vede cum plînge în palmele timpului,
de mai departe i se redesenează stările.
oraşul s-a înecat printre zidurile sale
şi în ştiri de aiurea comentate la dormitor.
semafoarele îşi fac unul altuia cu ochiul
înverzit, înroşit, îngălbenit. nu e nimeni
să continue mişcarea,
doar cîteva gînduri mai trec peste zebre.
femeia a găsit lîngă şold un pliant cu reclame,
cu ochii roşii citeşte şi peste umărul ei
s-a aplecat uşor destinul.
Poem inconstant şi imperfect despre viaţă
Teleleu pe sub cuvinte
care mor uşor în limba mea,
văd că poezia nu mă ajută (intelectual)
în vremurile de acum
decît la nişte relaţii sociale
şi să-mi fie mai uşor să primenesc femeile
în muze şi mi-e foame mereu.
abia mă sprijin poetic de sfîrcurile lor,
precum ochiul de dorinţă.
stau aşa, întins, cu toate deasupra mea
şi cu toate sub mine, întocmai
cum stă timpul peste lume.
şi îi face la fel...
în piele de timp le las să mă măsoare,
să vorbească, să scrie cultura cu gura
şi cu mîna, tot aşa ca lumea...
şoaptele lor sînt miresele timpanului meu.
îmi place să le văd cum răspund
în cunoaştere
stimulilor mei, desăvîrşindu-se-n etape
în tehnica servirii.
de aici am toată bucuria.
le îngrop de sus în păr
cum îşi îngroapă cerul sfinţii
şi mi-e foame. poluate sînt toate
precum ideile, doar carnea de femeie
spiritul meu o simte că e ca la-nceputuri.
mi-a fost dor de oraşul acesta, de Dumnezeul lui
şi de cîte-un şold moldovenesc.
cu cîte zîmbete la colţul gurii
îmi tăiam unghiile, stînd turceşte
într-un dormitor militar de prin Gorj!
oraşul acesta cu atîtea biserici
şi cu atîtea femei
îl colind dimineţi către casă şi am
atîtea sentimente printre oamenii muncii
care pleacă tăcuţi să-şi salveze ţara
şi nu mai e nimeni să le poarte inima pe palme.
eu tot şolduri de puştoaice văd,
cu rochiile strînse, alunecînd pe ele-nciuda,t
ca ideile de peste poeme în înţelesul
celor care citesc poezie.
şoldurile astea le-am numit
împliniri rotunde ale palmelor
şi ele se leagănă pe străzi lovind în perspectivă
turle de biserici.
aş lipi umezi sînii lor de clopot
să nu-mi mai sune-atît în minte.
răzeşele acestea, multe din ele la Litere,
au vorbit între ele şi-acum mă cunosc.
vin ca la un domn muşatin să i se atîrne
de gesturi.
nu e bine că rîd de profesorii lor
care vor să le examinaze pe genunchi,
îşi îndulcesc vocile sparte şi le duc şi ei
la terase să pună în valoare avantajul culturii,
vor să le-nveţe s-aleagă bărbaţii,
vor să le împroprietărească repede cu criteriile
valorii.
lizucile, în schimb, sînt specialiste în apoziţii
şi-n subiecte orale şi sensibile de tipul
indiciului de predicaţie.
învăluite-n privire, le duc prin parcuri cu umbre,
bănci de lemn, şahişti şi muşcătura ochiului la gît
şi-aiurea. le ascult părerile despre omenire, cunoscuţi,
chiar şi despre cultură şi dragoste.
sînt răbdător în sensuri multe şi-mi zîmbesc
în carnea armînilor mei. la fel de-nvăluite-n privire,
o dată cu seara le transfer în discoteci şi le simt întrebările
cînd le dau pe răzătoare şi apoi la urs.
poate-or vrea să mă iubească...
îmi place să văd în ochii lor şi pe pomeţi
cum înfloreşte sentimentul aventurii.
libertăţile lor arogante din zi se pierd uşor
pe sub suflări, împreună cu cele ale umerilor mei
în mîinile lor. sînt rob al bun-simţului şi le-ndepărtez
din cînd în cînd din talie, dar numai atît cît sînii lor
abia să se atingă bucuraţi (de mişcare şi muzici)
de pieptul meu puternic, dar numai atît cît să aflu
cu cîtă dorinţă se vor lipi din nou. şi am, aşa, o impresie
că pe cele mai multe dintre ele am să le iau din voleu.
cam acum e vremea să încep să le execut sentimental.
de le place sau nu
poezia vînzătorului de stele, nu mai ştiu, dar luate
la sentiment, le propun meditaţii pentru cînd rămîn singure
cu muţunaşii lor: de ce toate circurile din lume
sînt pline de dresuri animale şi dresuri de oameni
nu are niciunul?
Poem de întins pe vagi necesare urme
Dorul acela te duce în crearea ei
şi văd un zîmbet actual şi totuşi adamic
de bărbat care le ştie pe-acestea,
prinzînd într-o mînă ce-a fost pe la începutul lumii,
iar cu o alta, răsucită cu timpul,
ajutîndu-se la urinare.
motivul existenţei ei
s-ar putea să fie dorul
şi bucuria împlinirii oricui, la îndemînă.
Descoperind într-un buzunar din vară un poem
pe o hîrtie strînsă
E o alergare să te saturi
a fi precum ceilalţi. prieteni ai mei,
nu există lucruri care să nu poată fi poetizate,
aceasta e ca un sentiment al păsării
pe care o laşi să zboare dintre palmele picioarelor.
păsările se magnetizează de cer.
sfintele catolice au ars tăvălindu-se pe rugul de urzici.
verdele muşca din carne albă
şi din laptele care se întindea peste lume
şi îneca şerpii.
Mărţişor de vineri (cîntec)
În patul înserat de joi,
cînd vin poemele să moară,
rîzi cu umerii goi
şi printre cute într-o doară
eşti petala neîntoarsă-a
celei mai frumoase flori.
de lîngă gestul meu
tu nu mai poţi să zbori.
umbră a cărnii de zeu
pe palmele-mi de om
mă aştepţi şi mă dori.
şi cînd vor, ferestre-nving
luminile de prin oraş.
se-nnoadă şi se sting
pe şoldul drăgălaş,
se-nnoadă şi se sting
în şoldul drăgălaş,
se-nnoadă şi se sting
la şoldul drăgălaş.
azi am să te dau în lume
mărţişor gingaş
şi fără nici un nume
te voi uita-n oraş.
lumini pe nişte străzi,
priviri de prin oraş
se-nnoadă şi se sting
la şoldul drăgălaş.
Poemul poetului de curte
Te-am adus la mine-acasă,
aici nu mai ai un alt dumnezeu.
îţi desfac de la gură fularul aburit
şi te aşez în ochii mei, cu gesturi calme,
pe care nu le uită niciodată femeile.
dacă vrei să ne vorbim, ne vorbim atenţi
şi cuminţi.
să nu te prefaci supărată, îţi dau destulă
importanţă
şi alături de mine şi tu hotărăşti.
iartă mie ochii ce te muşcă
precum peştii aceia carnivori.
dar nu, eu mă uit la tine
cu priviri pentru altceva
şi lasă-mă orice, cîtă vreme nu este atingere.
iar dacă nu eşti dezinvoltă în seara aceasta,
am răbdare să înveţi de la mine,
cel care te / domină.
îmi spui că nu te-ai plictisit,
de parcă asta aşteptai ca să te hotărăşti să fugi,
ştii tu sentimentul acela al femeilor cuminţi.
mai bine lipeşte-te de mine,
vreau gesturi simple, gesturi de şi mai demult,
să-ţi arăt cu o mînă iarna amărîtă dormind
pe gara unei capitale europene, amărîtă şi ea.
iar cu o altă mînă te desfac
de aşteptare, emoţii şi timiditate.
nu e atît de rece în mediul meu, femeie
şi dacă n-ar fi gînduri ţi-ar fi şi mai cald.
nu rîde, ci strînge-nainte.
în scări să ascult vijelia,
mişcărilor tale întruna
încet să le-ating nebunia.
hai, lasă-mi personalitatea
să coboare pe tine în trepte,
nu rîde, ci strînge-nainte.
afară, frigul îţi supărase sînii
şi dezgolirea lor mă face
să-nţeleg mai bine cîteva texte din romantici.
sînii aceştia ai voştri parcă nu sînt la fel de vechi
ca voi, au aerul unei descoperiri
ceva mai recente.
nu rîde...
şi nu te mai mişca datorită
acelei nenorocite de casete,
nu vreau să fii difuză în senzaţii
şi hai, nu mai rîde...
ai uitat de toate, de viaţa ta tristă în ţara aceasta,
de rămăşiţa de speranţă
care mai conservă firea oamenilor,
ai uitat de mama ta bolnavă.
acum te supun.
ai învăţat despre poeţi că au voce tremurată
şi dulce, sînt tandri, sensibili şi leşină uşor
de plăceri minimale în sisteme binare.
îţi arăt cît de sensibil sînt eu.
ne învăţăm gesturile unul altuia,
ne reglăm reciproc precum face plaja
cu societatea de acolo, am citit eu dintr-o carte
din care o să-ţi povestesc mai spre noapte.
vreau să-mi spui dacă mîinile mele
sînt mai puţin plăcute peste sîni ca soarele.
lumină am să te atingă, căldura te atinge,
îţi mai las urme de buze să-ţi fie de răcoare
peste întinsele forme de nisip auriu.
printre degete, cu tine în braţe o să-l cern
toată noaptea.
sînt mîini de mai demult care au strîns odată,
pîn' la zeamă, mărul acela,
pentru ce i-a spus Dumnezeu lui Adam.
pentru tot ce facem, de ce nu e nevoie să te iubesc,
iubito? -
simulacrul carnal e îndeajuns de consistent
pentru oameni
şi lucrurile sînt simple,
de asta eu vreau gesturile simple,
gesturi învăţate demult.
dar tu le ştii pe toate, de asta eşti acum lîngă mine,
în locul alteia, probabil.
eşti aptă de stările tale provocînd acţiuni,
stăpînă pe gesturi în lumina aceasta de pe hol,
care se întinde la noi pe sub uşă.
oamenii sînt buni să facă mituri şi copii,
au pierdut frumuseţile şi le caută prosteşte
în lucrurile goi.
nu rîde, ci strînge-nainte de gînduri.
"mă simt ca o prinţesă, poete !"
metri de catifea şi brocart
pe umerii tăi
călca-ţi-aş...
Muzei
Spune-mi, dacă te-aş ajunge o dată
şi ţi-aş săruta piciorul de lemn,
nu-i aşa că ţi-ai schimba mersul apoi
şi ai merge dreaptă şi ţanţoşă
de milă să nu rîdă confraţii de mine?...
La Academia de arte
Formele lor, a celor înfiorate,
coboară departe şi prietenii mei
nu mai pot desena. modelele se întreabă etern
de ce bărbaţii nu simt în adînc şi cu ochiul...
aceşti artişti le-ar fi pus să se îmbrace
de nu le-aş fi făcut eu semn cu mîna ca să tacă.
şi se mai făcu o noapte şi o eclipsă de poeţi
în lumea mea,
între cititori şi ei au apărut cuvintele
din poemul acesta.
Poem cu muchii
Iubito, eşti o cîrpă
cu care-mi curăţ sufletul,
eu, cel mai bun dintre toţi...
năvăleşte timpul cu impresii din imediat-apropierea ta
ca o umbră menită a fi fără memorie.
albă şi udă te întorci la mine
de pe străzile prinse şi iubite de noapte...
nici nu te întreb de ce,
doar îţi desfac cu mîna tăcerea şi bucla de pe frunte.
şi doar atît îţi spun, privindu-te în ochi: nu am putut
să cred melancoliile meteo,
nici versuri ude-n ele nu am putut să scriu
şi nici nu cred în lacrimile tale
atunci cînd te-nţeleg sub mişcările de muză,
dulci precum ideile mari de prin poeme
pe care numai poeţii le simt.
alte femei, pe ploaie, nu îmi aduc aminte
să fi iubit vreodată, ori ploaia s-a oprit
ori le-am pus să se îmbrace.
iubito, ascultă-mă, picioarele tale
m-au dezvelit de cer!
Muza din 131
Nu ştiu ce erai, elevă deşucheată,
studentă la academia de zei, femeie-n tranziţie.
erai atît de frumoasă, încît nici vîrsta n-o puteam vedea.
te arătasei în toată splendoarea de carne,
cu gust încărcată de ornamentaţii sexuale,
model genetic pentru perseverenţele lumii în vremuri.
şi dacă mai erai şi deşteaptă...
te-ai aşezat în faţa mea, legănîndu-te de bară,
aşa cum am văzut la televizor că fac depravatele
în cluburi tîrzii.
m-ai întrebat din ochi dacă e liber
şi n-am băgat în seamă
pentru că doream să agăţ în clişee.
cu o memorabilă mişcare, precum marile lovituri de stat,
prea ţi-ai încrucişat picioarele peste gîndurile mele,
dar totuşi te văzusem.
picioarele acelea erau ca nişte lanţuri de gheaţă
peste o drăgălaşă canină nemaijucîndu-se.
măsuram cîte guri ar trebui de la gleznă
şi pînă la locul acela - o palmă de la genunchi în sus,
pe interior - care a topit multe dintre poemele mele,
măsuram cîte idei se pot întinde peste piciorul tău
pînă la marginea tomnaticei rochiţe.
piciorul tău acolo îmi aştepta mîna să scrie
poeme pentru Nobel, hîrtie care cheamă
la marea carieră.
şi mi-ar scăpa degete uşor la marginile foii,
undeva mai sus, către poeme irlandeze.
mi-ai surprins privirea de vînător păros, pe care-l vezi
ştergîndu-se pe piept de sînge,
vînător care făcuse cu o seară înainte
ritualul străpungerii.
cu ochii coborîţi uşor de la mine,
ai împachetat lumina dintre noi
şi-ai strecurat-o-ntre sîni.
parcă n-ai zîmbit, dar te-ai mişcat puţin din şold,
sau doar a coincis o groapă a primarului
cu gîndurile mele.
atenţi, priveam amîndoi pe fereastră campanii
cu OMUL ISCUSIT căruia eu i-aş fi spus
pentru mai mult succes la români şi OMUL INDICAT.
ai coborît mulţumită de tine, nemulţumită mie.
n-ai ştiut că sînt poet de relaţie specială cu muza.
cred că nu citeşti poezie
pentru că eşti frumoasă foarte,
dar dacă vei vedea aceste rînduri
să cauţi la redacţia respectivă restul. şi poetul.
ai ochi frumoşi fată
şi ce grupată eşti!
de la picioarele tale mă arde emoţia,
simt o bucurie la tine, sînt firmă serioasă,
ţin la iubire şi după.
dacă nu vrei să-mi dai prietenia
să ţî să usuce muguraşii primăvara
de la fumu' fabricii şi gropi să faci în saltea
de la şolduri,
nevindecată să ţî să închidă rana.
zburli-m-aş în bafta ta!...
Poem lingam
Femeie, eşti mereu răspuns pe care ni-l dă timpul
la întrebări despre lume.
zadarnică obsesie a propriei atingeri
şi veşnică iluzie a propriei apărări.
îţi spun să calci tăcerea şi să zîmbeşti spre noi,
precum la fotografii de prin parcuri
cu muzicieni bătrîni.
îţi mulţumim şi mai mult nu te reţinem,
tu poate pleci o dată cu lumina
spre lucruri importante. în schimb,
vînătoarea de zei e aproape
şi gîndurile se vor face noi.
promit să-ţi las pe urmele lor hăituite de lume
cuvinte şi sentimente împachetate dureros
în carne.
Ca o ascundere
Marea îngenunchează la ţărmuri datorită
privirilor pietrei şi-a oamenilor goi.
valul nu mai e atingere udă,
ci izbitură în trup de femeie zidită în ţărm.
ea este jertfă rîzînd, adusă măcinării lui.
tîrîm amintirile după noi
ca pe nişte haine zdrenţuite,
date de Dumnezeu pentru-mbrăcare,
cînd ne-a alungat din grădina cu timp.
poemele ar trebui să se termine
întocmai ca lumea.
Timp adormit
Din echilibristica pe orizont, a venit
în înţelesul nostru obosit.
s-a întins la mare pe un cearşaf de aur -
zestre de la nu ştiu cine.
valul îşi bucură condiţia şi cheamă la sine
ochiul timpului visînd şi stînd întins
cu faţa-n sus, spre îngeri.
timpul, demult, a fost june sărac
şi oriunde mergea îi ieşea în cale golul.
din golul acela se ridică azi mîna
care strînge oamenii.
alături de Dumnezeu, trec pe acolo poeţii
şi nu plîng, numai Emil Brumaru,
bătrînul cu pleată, care nu regretă nimic,
îşi aduce aminte de faze în revistele mari,
poetul ilustru al magiunului
şi al vaginelor boeme, maestru în poezie de asta,
pe bune.
şi plînge Brumaru aplecat pe pana lui bleagă.
Poem în lumini lăsate de maşini grăbite,
pe cîte un perete de cameră cu valahi în noapte
Cînd îţi vorbesc nu te mai gîndi la toate,
nu e bine şi te văd zîmbind mai puţin
în părul aburindu-ţi ochii rezemaţi de coate
şi nu-ţi mai strălucesc măselele de aur.
pe imaginea asta, poetic, aş vrea s-o reţin:
la caii mei peste cîmpii,
aş vrea să vin-un faur
să-i potcovească alergînd
cu strălucirea ta
din zîmbetul nătîng.
ţi-ai oprit memoria pe umerii mei,
la viitorul tău cu mine acum te gîndeşti.
ca să-ţi vorbească peste şolduri zei,
aşa întinsă şi albă cum eşti,
ca un destin la marginea unui oraş,
am să mă plimb cu roţile pe tine
şi cu farurile stinse peste toate cele,
eu, camionul care vine
încărcat cu metafore grele.
lumea cu aripi ne-a prins mai puţin,
deasupra ne poartă peste gînduri şi-un perete,
imaginea asta poetic aş vrea s-o reţin:
la caii mei peste cîmpii
aş vrea să vin-un faur
să-i potcovească alergînd
cu strălucirea ta
din zîmbetul nătîng...
Spre strada tăcerii grăbit
Spre tăcere de întinzi o mînă,
te trage de picior cel care-ar vrea să fie
ultimul cuvînt.
se mută cerşetorii şi, derutat ca niciodată,
nu recunosc nimic. palmele lor, menite să te întoarcă
acasă, aşteaptă ruginite în buzunare de timp.
frunza se întoarce sub buzele pădurii
foşnind strecurarea femeilor din sat
să prindă de topor bărbaţii hoţi de lemne.
umblă înfrigurate, cu rochiile largi pătrunse de lună,
destinul le-a despicat pulpele şi bărbaţii hoţi
le aşteaptă
cu palmele pe muchia toporului
care va muşca din lemnul
mustind a lume şi a îngeri călători.
spre tăcere de întinzi o mînă,
te soarbe cea care-ar vrea să fie ultimul răspuns.
Poem cu natură
Întotdeauna peste mijloc
sînt mai mult cu o frunză
decît toamna,
dar nu te-aş dezgoli de voal
pentru că te-aş zgîria
cu ramurile mele
care te caută de ploaie în sfere
perfecte.
ca un arbore cojit în văzduhuri
o să te spintec, doamnă,
tu - albă şi goală,
eu - bronzat şi plin.
întotdeauna pe piept
sînt mai mult cu un val
decît marea,
dar nu te-aş dezveli de umbră
pentru că te-aş albi cu spume
căutînd mereu mişcătoare nisipuri
în care să moară simetricul geamăt
al mării...
un soare din mînecă scos
pe sub frunze adoarme
şi doar pe sub valuri
se mai lasă stins.
o să te salt de mijloc, doamnă,
ca pe-o statuie învinsă
la malurile mării.
sînt adiere şi împing valurile,
sînt adiere şi răsfrîng frunzele.
cerul, împreună cu tine, învaţă să meargă -
şi el fusese străpuns de arborii goi.
nici păsări pe ei nu mai cîntă,
nici sînge pe ramuri nu este,
doar printre stînci - spume pe umbre
şi valuri retrase...
o singură mare şi un singur anotimp
din care venea şi în care pleca
o singură pasăre mare,
sărată la aripi.
nu mă priveşte lumea,
ea este o încleştare de unghii pe nod.
Macedon mă prinde peste umeri
ca pe un mare beţiv cu mersul străpuns
de pierderea lumii,
spunîndu-mi că nu mi-a văzut nimeni
strecurarea din timp...
avînd cobiliţa cu furnici pe umăr,
m-am întors.
Poem mic
De prea aproape am cumpărat un lanţ
şi am legat o curvă de un înger
şi îngerul a rămas înger.
Poem de tinereţe pentru etern feminin
În muntele lor de venusiene imagini,
rezemate de stînca rotunjită tot de apele lor,
stau femeile să privească lumea.
se întorc apoi în sensul timpului
cu imaginea ei peste sîni.
de asta le vedem frumoase.
pentru mine, cuvintele lor
sînt ca frunzele.
din paturile nopţii coboară pe rînd
cu anotimpuri de mînă.
sensibile şi albe,
pierdute şi triste.
din părul lor se smulge urmarea
să cadă omorîtă pe aceste alei
unde trec fixaţi pe traiectorie
bărbaţii,
stăpîni pe ei şi pe aceste imagini.
poeţii, şi buni şi răi, aleargă înspre ele
din aceste lumini şi din aceste umbre.
Altfel de sfîrşit
Pe cînd mă făcusem erou prin Basarabia,
se întorcea timpul să se spele cu mine
pe spate. şi chiar aş fi putut vedea prin el
de n-ar fi purtat cu fală zdrenţele istoriei.
la capătul speranţei din el,
l-am părăsit văzîndu-l prin tranşee.
încerca să prindă în mine
realitatea aceea din clipă, care fulgeră
şi scapă.
acum sînt viu şi el se plimbă
însingurat pe palma uriaşului orb
de lîngă pod.
cineva îmi bate la uşă.
o fi vreo femeie cu muze în poală
(fiind tînăr foc şi mai avînd puţin
pînă la maturitatea creaţiei,
mi-am făcut abonament la muze
şi ele vin la uşă cum veneau în perioada trecută,
în oraşele mari, ţărăncile cu lapte ). dar este chiar
iubita mea: bună seara, femeie, ai venit deja
în acest poem care era aproape gata? ai venit la timp
să mă redai mişcării.
ia-mă de braţ pentru parada de zi cu zi pe străzi şi hai
în noaptea asta senină la gara unde te-am pierdut!
aplecaţi desupra lumii, pe podul de fier,
să-ţi arăt de sus
cum urinează luna pe linia ferată.
fără tine poemul s-ar fi terminat...
Poeme dinaintea plecării în armată
1.
Precum potaia de sub masă,
care ştie totul despre oameni şi femei,
i-am spus că aceste cuvinte sînt
pentru ca teama şi curajul să nu umble goale
prin ţară. ea nu e dintre cele care
au sensibilităţi la evenimentele
meteo, nici sub teroarea moralei nu e.
are casă-n Bucureşti, pe lîngă Parcul Icoanei,
şi-n serile-n care se dă odihnei carnale ascultă
o casetă uzată, pe o parte cu jazz şi pe alta cu
Simon and Garafunkel,
rîde şi arde gîndacii sub aripi.
e demnă, nu-i place să i se spună curvă în glumă,
nici muza mea nu-i place să fie şi nu dă doi bani
pe versurile acelea năucitoare
dintr-o romanţă de Moscopol:
"şi ca să nu ne plictisim / am început să ne iubim".
ar vrea să fie pictată,
doreşte melancolia şi stă aproape goală
pe o pătură bleu, care îi vine bine la ochii albaştri.
şi-a apăsat genunchiul stîng de celălalt
şi ascultă atentă ideile mele,
care peste zi ar putea ajunge poeme.
mi-a spus că am două lucruri valabile: primul,
aş fi lipsit de bun simţ ca să-l descriu aici,
iar celălalt este c-am terminat Teologia.
nu ştie dacă voi fi iertat de Dumnezeu.
ar mai fi unul gîndesc: nu e nimeni în România,
dintre poeţii buni, care să mă facă la scanderberg
şi nici la bătaie de stradă.
afară, zăpada s-a urcat pe garduri
şi viscolul o mişcă pasional.
fata asta, asistentă la nebuni, ştie ce e lumea.
vorbim despre dragoste, principiile noastre abia
de se ating,
singurul sentiment înălţător, la îndemîna oricui,
ni se adaugă încet.
ce naiba, domnu' scritor, tu nu te-ndrăgosteşti?
nu, i-am răspuns,
sînt poet şi e periculos.
un zîmbet ajunge ca timpul să fie iar împreunat
cu lumea,
întreţinuţi de aburi de cafea ne ghicim umerii
şi ceafa,
atingîndu-ne întîmplător
precum pietrele dintr-o ruină...
şi o duc la fereastră să se aplece din mîinile mele
peste luminile străzii,
îi arăt cum zăpada se urcă pe garduri.
ea rîde şi spune că ninge şi că noi, poeţii,
doar debanalizăm realitatea.
iubitul meu, ninge!
iar eu rîzînd o voi împinge
în iarnă.
2.
Băuturile schimbă etichetele sticlelor.
beţivii inteligenţi argumentează cu privirea,
pun totul pe seama fascinaţiei mişcării haotice
a lumii.
imprevizibila, pînă la urmă, gravitaţie
este un avort dintr-o familie de zei.
gîndurile toate sînt de seară şi de zi,
precum uneori femeile.
dimineaţa ar trebui să fiu la facultate
să-mi număr colegii, la prînz mănînc la mănăstire
şi mă bat cu Dumnezeu pe burtă,
seara îmi ordonez în laturi poligoanele -
geometru de muze în plan şi în spaţiu.
regularea spaţiului - şifonarea planului.
simt bucuria că oricînd pot trece un cearşaf
peste toate cuvintele...
sînt demiurgul universului meu
pentru că sînt tînăr.
din mişcare şi liră strecor lumină
în spaţii ignorante încălzite de sînge.
şi trec mai departe surîzător în cărţi.
cele mai multe cuvinte mi se par a fi
prejudecăţile ochiului şi ale rostirii.
stilul meu este prejudecata mea.
iar băuturile schimbă mereu etichetele sticlelor...
3.
Pierdută firesc şi călcînd nisipuri
între simboluri ieftine, acolo unde pămîntul
mai umblă pe sub mare,
te văd stăpînă în valuri ratate. stăpînă pe cer
şi pe alge putrezite. personaj dintr-un cult
cu mişcările calme,
te-am adus lîngă mine - un zeu ruinat
de perseverenţele lumii.
şi aşteptăm fiecare cu sufletul rezemat
de trupul şi de vorba celuilalt.
umbrele noastre se-ntind către lume
să moară-n întuneric cu terase şi muzici.
camere sărace de hotel
au devenit în vară împărăţii de gesturi.
plimb mîna peste ochiul tău care plînge
şi timpul ţi se desface
peste sînii albi atinşi de noape.
lipeşte-ţi ochiul cald de ultima emoţie
rămasă în om...
trezită dimineaţa pe altar de bumbac,
priveşti ce mai poţi, fixîndu-ţi genunchii mîncaţi
de ritualurile mele.
în cearcănele tale-nchişi văd ochii mei păgîni.
mai mult nu te cunosc şi poţi să te întorci
călcînd nisipul ieftin. vacanţa pe care ai luat-o
în lume
pentru tine continuă. o să te fac şi muză,
să nu uiţi că o să te am ca muză.
vălieu! a spus ea într-un sfîrşit de poem
pentru zeiţă tînără.
4.
În nopţile acestea de sfîrşit de mileniu,
poeţii care-s talentaţi dau drumul la pupăza poetică.
dimineaţa socială îi prinde cu miros de scriitură
în piele. noi, tinerii, am ales muzele exacte şi moi.
bătrînii sînt mîndri de noi, ne dau recomandări
cu pana lor bleagă pentru Uniune
şi lansările noastre strîng muzele de prin parcuri,
hoteluri şi bucătării.
să nu rotesc simbolurile în cercuri, am ales
domenii mai uşoare şi mai muzicale,
merg prin festivaluri, atent la cum se cîntă.
fac recomandări producătorilor cu pana pierdută
în urme de ruj, iar divele îmi spun să nu le mai pun
cerneală pe chipuri înainte de scenă,
că nu se mai prinde machiajul, le răguşeşte vocea,
la sonorizare nu le mai bagă reverb.
să nu am riscurile timpului, am şi muşcat olecuţîcă
din perioade şi mă vedeam în oglinzi din culise
ca un urs bătrîn împuşcat în plex.
acum scriu mizerabil pentru sensibila, politicoasa
lume
şi sînt cuvinte care mă refuză, dar oamenii nu,
niciodată. sînt sigur că în momentul acesta trece
cel puţin un tramvai plin cu obosiţi
şi interesanţi călători. oraşul încărcat
de sentimente sociale mă sprijină poetic.
am ales să scriu urît uneori. în case adorm
românii cu ochii la ştiri. poet grav printre toţi,
mă întorc pe un picior. demult poetele erau
femei frumoase. poezia, pianul, maniere şi prafuri
le alcătuiau. acum a rămas altfel, frumuseţea
se mişcă.
celelalte se ştiu în afara artei mulţimii
şi a preocupărilor adînci. se retrag culturalnic,
sentimentale sau dure în lecturi şi piane,
iar prafurile rost nu mai au.
am spus unei artiste odată: habar nu ai
ce e pe lumea asta. ea avea ochii mari,
privindu-mă pieziş a strecurat printre buze cărnoase
răspunsul
în ambele sensuri.
P.S. "ce-i ?"
Cu juncii ţării la jurat,
poem de atmosferă cu mistria şi ciocanul
Mi-a venit şi mie rîndul
să jur credinţa militar.
am fost predispus s-o fac de Ziua Naţională.
ofiţerii noştri, bărbaţii aceştia
masculinizaţi artificial,
care dincolo de poarta unităţii
nu mai sînt nimic, obsedaţi de respect
vin în fiecare dimineaţă
să fie şi ei în cazarmă. bărbaţi.
doar la vreo doi ar trebui să li se schimbe haina,
ceilalţi să rămînă acolo să apere ţara
într-o atmosferă de azil sponsorizat
şi să nimicească forţa vie inamică.
ne promiseseră că dacă vom cînta la cor
în căminul cultural, care este puţin mai încoace
de-o poştă,
o să ne cînte şi nouă fetele mari
de la şcoala de surori medicale.
într-un număr de program artistic. în comun.
soldatul român e parşiv, nu vrea să cînte degeaba
şi dacă nu-l strîngi de cunoştinţe
îşi bagă inteligenţa în toate.
ca o fatalitate a naţiei,
îţi vorbeşte urît de unire, dînd peste cap,
inexplicabil,
orice emoţie din popor.
dar ofiţerii nu şi-au ţinut
cunoscutul cuvînt al organelor armatei, au preferat
o permisie în masă.
şi din motive gîndite abil
şi moral, corul junesc se pomeni frate de scenă
cu fetele de la a opta şi mai jos.
ce e corect e corect,
nu ne puteau duce militari organizaţi
la regulat
o grămadă de surori aduse de prin cofetăria hotelului,
nu prea repetate într-o ordine anume.
mai mulţi am înţeles
că nu se putea face asta
în organizarea instituţiei poporului,
dar alţii au fost violenţi în expresii
de au ajuns cuvintele lor
pînă la urechea colonelului - om bun şi cu emoţie.
m-a chemat apoi să stăm de vorbă despre astă treabă.
poate credea că militarii t.r. sînt diferiţi
biologic
de colegii lor de la trupă,
care pentru că-s inculţi şi mai tari în flotare
ne cărau tuturor baza materială
şi răspundeau în locul nostru prin păduri
la întrebări din manualul roşu.
primarul ne-a deschis la program,
mîndru că oraşul lui e gazda momentului nostru
unic, emoţionant şi memorabil
în viaţa care va urma pe aceste meleaguri.
a urmat colonelul cu rolul armatei
şi la urmă, ca vedetă, invitat din Tg-Jiu
să te ardă-n băşcălie.
cuvîntul patriotic fu tălmăcit de-un domn Mischie,
numit pe bune prin ziare
şef al consiliului tribal de Gorj.
după asta, cîntau fetele pe scenă
şi respirau profund, vedeau soldaţii cum le saltă
fustiţele
pe forme rotunjite grăbit,
care creşteau întruna
de ni se atingeau
de ochi.
şi ne-apăsa începutul de nuri îmbrăcat
în cămăşuţe albe.
cîntam şi noi cu ele de ziua unirii naţiunii,
cîntam fără oprire, dar ele aveau emoţia frăgezită.
de vîrstă.
fetiţele astea, pătrunse de moment,
privindu-ne pe sub privire, erau
un compromis între promisiunea militară
şi cenzura morală.
cum să nu le vadă soldaţii atunci
şi lungi în craci şi tari în ţîţe,
moi în puful lor de mîţe?!
le vedeau cum saltă cu limbuţele sub buze
de-şi puneau poalele-n cap naţionalistele muze.
fetele de la gimnaziu aveau şi ele-un cusur
miroseau de sub lăbuţele grăsuţe
a căldură udă, iute,
de făceau glume urîte militari cu facultăţi:
fetele astea prea mici nu îşi spală sărătura,
de s-au învăţat aşa, le va spăla numai cultura.
stăm drepţi, ordonaţi şi mîndri
pe scena din Cărbuneşti,
storcînd ultimele lacrimi din profesoare bătrîne.
şi ca totul să ne fie pitoresc,
purtam la bonet-un semn,
care-n vorbă de cazarmă
i se spune simplu "cuc".
adică, în concluzie,
bravi soldaţi la Cărbuneşti,
stăteam drepţi români cu cucu-n frunte.
Poem
Am intrat în regatul acesta,
în care lumina e matroană tuturor culorilor,
iar orbii o posedă prin şanţurile lumii şi ea,
surîzătoare, ridicîndu-se goală de pe pleoapele lor,
nu mai bagă în seamă ura nevestelor pămîntului.
poeţii cu degetele întinse ating lucruri
de care alţii rîd.
ar fi bine ca acest poem să se termine.
Primăvăratică
Într-o lume ocupată pînă la refuz
de oameni,
urechea aude cu prioritate
foşnetul banilor prin bănci.
poeţii se tund la chelie să fie la modă,
alţii îşi lasă plete să fie mesianici,
umblă jegoşi recunoscînd că-s nebuni.
premiile literare se acordă pe fund,
junimiştii redevin o familie.
s-a împuţit Bahluiul şi prinţipul poetic se plimbă
cu pluta făcută din cărţi cartonate.
de fapt, lumea aceasta întreagă a devenit
o prostituată complexă care se dă nouă
fără nici o pasiune.
vorbim urît despre curve de parcă n-ar fi şi ele femei.
nederutat de priteni, de suflet ori de muze,
îmi permit să declar cu judecăţi de valoare
că toate sînt amestec de nebunie şi glorie,
iar moartea şi-a băgat mîinile pînă la cot
în cratiţa cu versuri a lumii.
foaie verde de răcoare,
aragaz dintre picioare.
Poem pentru atins şi nuduri
La malurile mării,
pasărea cu aripi deschise
şi nezburînd niciodată, de parcă ar fi conştientă
de vreo menire a ei acolo,
rîde în lumină.
în zona epavei de la Costineşti.
şi, într-o depărtare pe sub gene,
vi se strecoară lumea,
îmbrăcată sumar cu timpul
ca şi cu nişte chiloţi demodaţi, prea lungiţi
ca să mai poată privirea, lumina
să se întindă peste nişte pene.
dar păsărica vă priveşte, prieteni !...
Desenez împreună
Desenez împreună cu moartea chipuri de om
şi mîna o duc cu dorinţă la obrazul femeii
care rîde ori plînge.
folosesc amintirile spaţiului
cînd trec cu timpul lipit dureros de gesturi.
toate aşteaptă privirea ca pe-o mîntuire
a existenţei lor
şi toate îmi plîng pe piept
că nu pot renunţa la ierarhia culorilor...
în buzunar îngrop mîna
şi neputrezită de singurătate o ridic
cu steagul de luptă al armatei femeilor.
ele se bat cu zidul de carne,
peste care abia se zăreşte profilul
a ceea ce mai este prin lume.
Ce înserare
Ce înserare cu dor de lumină,
ce înserare ciudată te-a prins!
pierdută banal
pe propriile tale urme...
în locul tău, o altă femeie
o dată cu noaptea o pierd în atingeri.
tu ai rămas pe palma mea
şi sîngeri.
în patul meu de gînduri
tu nu mai vii călcînd pe umbre,
tu taci acum de printre rînduri.
femeia din noaptea aceasta
zîmbeşte şi spune: poete,
tu cel care eşti dispus a le pătrunde pe toate,
cu mine încearcă,
mai lasă tu hîrtiile alea
şi vino de-mi arată locul
unde începe mişcarea,
aspiraţia, totul...
apoi, cum zice ea, într-o culoare mor
ideile toate,
nici cu dor, nici cu fior.
sentiment al meu pe spate,
hai, femeie, de mă-ncearcă
de mai sînt al meu în parte.
şi intră-n Marea Lyră respiraţia ta,
iar dansul tău lipit de pielea mea
îl voi cînta la bătrîneţi
în vechiul vers de aur.
o să te pierd în noapte
cum tu ne pierzi pe noi în soarele tău,
părăsit cu atingerea ta de femeie,
cu zilele mele pierdute în şoapte.
Variantă
Cu frunze pe degete îmi mîngîie ceafa de noiembrie.
marea pasăre lipită de orizontul oraşului revolut
a slobozit din plisc lumina şi lumea.
în urmă, noaptea închide ochii tăcerii.
versurile nu măsoară omul.
ţin în braţe frumoasa iubită a unei cunoştinţe,
venită după sfaturi - şi i le voi da.
aşteptăm fiecare cu sufletul rezemat de trupul celuilalt
mania începutului unui cîntec,
şansonetă, Sena ca o venă cu buchinişti -
capilare ale unui albastru animal tîrîndu-se în cer
şi în inspiraţia lui Emerson, Lake & Palmer.
ca om am o întreagă noapte ca să-mi supun zeii.
Poem pentru nopţi lungi
S-a legat de mînă umbra
şi se-ntinde pentru a săruta un trup rotund de întuneric
ud şi rece
de la evaporarea luminii.
totul se recunoaşte în plîns
cînd femeia se şterge de lacrimi pe buzele tale.
şi vinde ieftin universul...
goana umbrei ajunge din urmă lumina,
numai femeia şi bărbatul desprinse le ţin.
restul s-a aşezat în poemul care s-a atins de noapte.
Emoţie
Înainte de somn,
cuvintele
au importanţa zeilor de zi.
dar pe timp de noapte, cînd lumini
peticesc înaltele găuri,
nu ştiu ce să pun
lîngă gura femeii.
Privire
Cînd eternitatea se naşte la sat,
este cel mai greu moment pentru poştaş,
rudele eternităţii
de aici nu pot să fie anunţate
şi nici cultura nu vine pe uliţe să urce,
nici n-are unde trage şi ar mînca-o cîinii peste garduri.
mirese-nţepate-n călcîi
(cu viitorul deschis înainte),
aleargă desculţe,
alungate cu parul de mirii beţivi şi răniţi.
iar cîte două vecine, de curînd împăcate,
se opresc din vorbit
văzînd cum smulg de pe mine cămaşa
de poet neserios,
mă apropii de sat şi-l îmbrac.
pe umeri, îi aşez epoleţi clipele moarte
ucise din versurile mari...
şi din prezent îl văd plecînd
pe uliţele nopţii înspre stele viitoare,
ca un mare general de armată înfrîntă
să-şi găsească menirea, ţipătul, poeţii.
De dragoste
Doamne, nu cred, Doamne,
că sînt dăruit femeii -
carnea crudă şi căinţa
ce se-ntinde îngeri, vouă.
ah, ce dulce-i umilinţa
care-o plîngi din ceruri nouă!
dar sînt tînăr şi puternic,
jarul sfîrăie în miere
şi cu barba răspopită
mă închin peste muiere.
fetele cu dinţi de pere
cînd mă-mbucă peste umeri,
unde eşti să mă loveşti?
Tu te mulţumeşti să numeri!
şi ai fost mereu acasă
cînd Ţi-am scris, Doamne, în muze,
sfîrăi Tată cînd pe mine se aşază
umezeala dintre buze.
să-mi arăţi ce fu-n femeie
de-oi căzni pe palma Ta...
du-mă, Doamne,-n Rai la Tine,
pe ea las-o-n lumea mea !
|
bravenet.com