Cuprins
Prefaţă
Poem pretenţios
Povestea de dimineaţă
6 decembrie 1992
Rămînerea
Sentiment albastru spre cer
Timpul mă poartă afară
Cîntec
Poem de pe străzi
Privirea
Valsul
Marea linie închisă
Tăcerea lui Dumnezeu
Marele orb
O înşiruire de cal în alergare
Poem
Poem de adumbrire
Poem rostogolit
Impresie dăruită
Poeme pentru acoperire cu timp
Mă retrag în seară
Final dublat
Îndrăgostiţii şi iarba
Plan secund
Poesis
Trişti cînd iubiţi
Poem
Imagini închise în ochi
Scrisoare fără timp
Peisaj de verde stins
Cîntec
Răsărit cu îndrăgostiţi
Epica sahariană
Mai multe poeme...
Cuvinte lipite pe tîmple cu palma
Poem pentru ea
Fragmente din chipul mării
Impresie de octombrie
De noiembrie
Mica poveste cu îndrăgostiţi
Balada culorilor
Un luciu de ape şi timp
Imnul tăcerii
Poemul buclat
Nu vreau să văd nimic
Poem cu îngeri, acum cît încă mai sînt tînăr
PREFAŢĂ
Am citit cartea de debut a lui Marius Marian Şolea, “Mereu secunda, mereu şi Dumnezeu”, cum am citit şi manuscrisul “Semantice umbre” şi cred că tînărul autor, prezentat elogios în prima sa carte de poetul şi prietenul nostru Mihai Ursachi, va face carieră literară căci e înzestrat şi cu talent şi cu perseverenţă...
Plecînd de la această constatare, îi invităm pe toţi viitorii săi cititori să-i descopere puritatea şi eleganţa scriiturii, iar pe autorul în cauză îl sfătuim să-şi administreze cu mai mare atenţie harul şi să-şi interzică pe viitor vorbăria incontinentă în favoarea tăcerii care acumulează şi esenţializează...
Îl încredinţăm că va avea numai de cîştigat prin această asceză...
Îl mai sfătuim să-şi urmeze cu fidelitate Maestrul, - Rilke, după a noastră impresie - căci în vremurile în care trăim, nimeni nu mai are voie să scrie la întîmplare. Sîntem legitimaţi sau infirmaţi de o tradiţie poetică şi de un proiect personal...
Marius Marian Şolea, asumă-ţi cu gravitate o tradiţie şi un proiect pentru că tot ceea ce vei scrie de acum înainte să se înscrie într-un destin!...
Cezar Ivănescu
aprilie 1996
Poem pretenţios
Spiritul îndoliază viziunea
celui sedus de aşteptare.
nu mai e nici mamă, lumea uită
umbra celui viu
şi nici chiar umbra morţii
nu pune ochiului întrebări.
înţelesul, oboist, îşi spală picioarele
într-o mare timidă, a regenerării.
o intuiţie primordială se cicatrizează
în palma care abia strînge ultima întrebare.
şi plînge la pieptul meu ultimul răspuns
că va rămîne etern...
clipele nu se mai aşteaptă unele pe altele,
elementele-ntre ele nu se mai pot tolera,
deasupra cu dinăuntrul sîngerează unul într-altul
şi numai deşertul se conservă
în calme şi împăcate întinderi.
misterul nu-i mai trăieşte sublimul
ca singură fiinţă a lui.
cifrul clepsidrei refuză asumarea de numere
vreunui fragment al lumii.
nu mai ştie nici partea de sprijin
şi nici pe care se întinde.
chiar devenirea cu bănuţul ei
stă ghemuită în buzunarul de la piept
al morţii.
Povestea de dimineaţă
Rîuri uitate de către mişcarea timpului
s-au adunat în neumblate păduri
de rost al curgerii lor.
ape nemişcate rostuiau marginile cerului
şi-l curăţau de păsări,
iar luna venea să se dea lor
precum o femeie uşoară şi blondă.
soarele cu ochiul plecat
rătăcea în închipuirea oamenilor...
îmbrăcată în frunze uscate, trecea muzical
printre arborii negri, să doarmă
într-o împăcata lumină albastră din el.
vin peste toate anotimpuri
şi omul golit zîmbeşte amar cînd ele-i şoptesc
cuvinte schimbate-n simboluri...
6 decembrie 1992,
rescrisă cu Mirel Cană
O iarnă secătuită de lacrimile cerului
aştepta femeia ascunsă
în propriile ei cuvinte.
amintirea mea n-a spus o vorbă din acelea
care ar ucide libertatea.
în memoria celor ce vor fi
eu am fost prezentul tuturor lucrurilor,
mîna scrie cuvinte, apoi vin eu şi le şterg.
rămasă în libertate,
e asuprită de timpul neînţelegerii cu sine.
femeia are praf de gutuie în palme
şi apusuri de toamnă pentru creştetul meu.
trecînd peste poduri,
din teamă nu-i va muri umbra zbătîndu-se în ape...
Rămînerea
Materia îşi are o mînă întoarsă
în sufletul meu,
prin ea, în răstimpuri, se scurg
toate formele
şi unii îngeri.
în urma mea, lumea, în alergare,
îmi dăruieşte limitele ei,
poemele toate se termină în mine
şi am atins posibilităţile înfrînte.
acum, cineva pleacă refuzat
pe sub semantice umbre...
Sentiment albastru spre cer
Simulare a lumii,
sentiment albastru spre cer
sunt vorbele mele
şi flori înălţate îmi spun
despre urechile moarte.
pe un fundal al mării,
colindul pămîntului,
tremurînd,
îmi măsoară liniştea.
sînt versuri care şi azi, nechemate,
mai stau întinse la marginea mării...
Timpul mă poartă afară
Timpul mă poartă afară din el însuşi
şi văd că gestul omului
e mascaradă a omului,
vreau să determin ceva fără a fi sclavul
determinării mele. aleg cuvîntul!...
cu poezia renegată de tăcere, pe umeri,
mă dor şi rostirea cuvîntului
şi neputinţa de a crede că tăcerea clădeşte.
iubesc lumea, dar pot să o ucid.
împins de ceea ce văd în propria-mi respirare,
mă uit pe mine însumi
în cîmpiile de mac ale istoriei,
în care în voaluri se zbenguie lumea
ca o fecioară pierdută
din patul palatului regal...
Cîntec
Demult, nemulţumite de trecerea lor,
clipe înţelepte
au explodat în veşnicii
şi cineva cu ordinea în ochi
privea zîmbind
şi universul tot îi era umbra...
prin moartea mea vă spun
că tot cînt cu glasul lumii
ce-a murit de mult în ea.
nu cu mîna mea se va închide cartea
din care mai citeşte timpul,
dar ea va strînge aripi
crescute din pămînt
pentru sensul cerului.
Poem de pe străzi
Era seară şi gîndeam lumea doar cu întrebări
şi toţi prietenii mei,
trecînd, aşteptau un răspuns.
taina se făcuse lumină cu trup de piramidă
care murea în vîrful de sus.
singur m-am întors acasă
ţinîndu-mi gulerul ridicat cu o mînă.
cu alta salutam insesizabil, ca un cerşetor,
marile cortegii.
acasă, stînd pe pat cu o lampă alături,
mă aştepta Dumnezeu
citind zîmbind din cărţile mele...
Privirea
Aud sîngele lumii
cum vine din mine pe o scară
cu pasul mai falnic
ca timpul,
secunda îl ţine
de mînă...
pe locul acelei cetăţi
eu dau cu piciorul în piatra
ce-mi pare
că nu stă prea bine-n ruină.
iar umbra ei vine să doarmă
în clipa ideii.
o, prieteni ai mei,
pe umăr să nu-mi mai muriţi
precum nişte păsări
cu zbor interior.
Valsul
Dansînd, se tot duc în moarte
aceşti oameni.
şi numai vals.
privirea pe urmele lor
este o lumină mai nesigură chiar
şi mai tremurată
decît închiderea pleoapei unui muribund.
un capăt al imaginii verzi, la care apare
totala confuzie,
ca un şarpe se întoarce şi se răsuceşte
în orice început...
dansînd, se tot duc în moarte aceşti oameni.
şi numai vals.
Marea linie închisă
Am să vînd privirii întrebările mele...
răspunsurile calcă, ţinîndu-se de mîini,
spre cel care nu voieşte să moară
fără să le numere...
simţurile se zbat în iubiri
şi, departe, la ţărmuri, doi tineri
mi-au sărutat ochiul.
numai atît ştiu: deasupra lor, un ceas
măsoară materia
în vocea căreia eu intru.
Tăcerea lui Dumnezeu
Această tăcere, aproape uitată,
m-a făcut să vorbesc cu putred orgoliu
în cuvinte
şi din ele sîngele se aruncă afară
ca un răspuns al luptelor de stele
şi de nuferi.
tăcerea lui Dumnezeu m-a chemat
spre cuvintele pierdute în oameni
şi plînsul meu s-a dus să sugrume
zîmbetul unei bucăţi de umbră.
sînt sfîşiat de neputinţa scrierii
măcar a unui vers în aromână
şi mă retrag afară din istorie
pe o singurătate mai joasă.
Marele orb
Un orb inventa culori
şi alunga timpul ca pe o pasăre nebună.
oboist, îşi dorea o moarte singur,
începuse să o simtă în imagini
despre care nu era sigur
că se născuseră încă...
O înşiruire de cal în alergare
O înşiruire de cal în alergare
are văzul meu
de la un capăt la altul.
se revarsă un izvor peste nişte trepte
ascunse
şi singur le urc,
nu e nici o urmă care să ucidă
singurătatea mea.
de pe chip îmi alunecă masca
şi văd că lumea aceasta
are-o umbră
care se tot lungeşte
atunci cînd eu mă duc
înspre ea...
Poem
Niciodată umbra nu va vorbi
despre mişcarea timpului de pămînt
pe sub umărul luminii.
împrejurul este o trăire
într-un anume somn
al materiei.
omul fără Dumnezeu
e visul care se visează pe sine.
Poem de adumbrire
Să nu căutaţi pe urmele zeilor
rămăşiţele lumii...
n-o să vă spun nimic,
răspunsul este pus
la păstrare sub ape.
eu m-am uscat odată la părăsirea dintîi
a mamei,
pîntecul ei s-a rupt atunci de mine
precum oceanul de lumină.
nici pe departe nu este poezie
tot ceea ce spun eu,
poezie este numai ceea ce voi auziţi,
iubiţii mei prieteni.
vă spun că deasupra tuturor poeţilor
este acel cer
scrijelit de mister...
Poem rostogolit
Mirarea mea se naşte
în caii tineri alergînd
către arene ruinate.
îndepărtate văi s-au cuibărit
sub păsări prăfuite.
ele uită ecoul bucuriei
ori ţipătul înfrîngerii.
mă plimb prin secunde schismatice,
întreruperile timpului
îmi ţin loc de haine.
un pămînt sub picioare,
o simulare albastră deasupra
şi un om care vine întrebînd
sau răspunzîndu-mi ceva.
nu s-a nascut om
care să tacă...
poate, dimpotrivă,
vine pentru că se-ntoarce.
toate întrebările nu sînt decît vise
ale unei singure ascunse şi mari întrebări
în adormire de lumi...
Impresie dăruită
Oamenii nu se mai grăbesc
spre secretele lor...,
ei se întorc să tacă-n aşteptare.
ca nişte flori mirabile,
tăcerea se înalţă
de le sărută gura.
atîta linişte s-a rătăcit în ei,
încît întrezăresc
gheţarii netopiţi de cuvintele noastre.
în noapte se întoarce albul lor.
vai mie - cel care nu mai pot să văd
dincolo de ceea ce eu însumi înţeleg!
Poeme pentru acoperire cu timp
I
Îndoliat în faţa pumnului
ce strînge pămîntul cu teamă,
orb sculptor încerc
cu mîinile mele
să aflu ceva
din formele lumii,
cele neatinse vreodată,
cele nevăzute nici de azi încolo.
II
ştiu că umerii mei
vor sprijini (sub cîmpuri)
fluturii de seară.
şi munţii mă vor strînge la piept
pînă cînd voi fi numai o verde părere a lor.
armate de păsări
mă vor pierde în victorii solare.
III
cu braţe de lumină
se prinde cu disperare ideea
de oameni visători
sau doar de vreo stîncă...
imaginea mării -
lîngă imaginea înaltelor stînci.
o mare născută din mijlocul lor,
fără să mai plece departe de ele...
născută atunci cînd piatra era
înmuiată şi plină
cu tăcere, înţelesuri
şi lacrimi.
IV
ca pe o pernă venea un prunc să-şi doarmă
veşnicele ere.
timpul fuse acela,
dar parcă era altul...
apele se varsă în sensul convenţiilor noastre.
atît de mult iubesc marea,
încît ar trebui în ea să mă pierd.
în pendularea distanţelor
şi-n harfa aceea de sub palma unei tristeţi părăsite.
V
uitînd de istorie,
vor rîde la ţărmuri
şi li se vor da mîini să acopere guri
care n-ar trebui să mai rîdă,
care n-ar trebui să vorbească...
să fie, însă, poeţii iertaţi
că vorbesc!
Mă retrag în seară
Mă retrag în seară cu dorinţele luminii
pe umeri goi
şi modelez imagini în lutul de timp.
în serile acestea, muzica teraselor
se pierde în păr de zeiţe cu pantofi înalţi,
cumpăraţi de la magazinul deschis de curînd.
într-o bună zi, tinerii aceştia
nu vor mai coborî Copoul
cu nesiguranţa în pas, care nu-i a lor,
ci numai a vremii pe care-o măsoară.
spre seară, zîmbetele se opresc
de zidurile nopţii
şi toate se duc pe umerii lunii
precum haina tatei o dată, de mult,
pe umerii mei.
într-o bună zi o să vă caut.
Final dublat
Semanticele umbre se joacă ascuns
cu focul din palmele înţelepţilor singuri,
pe care îi aştept
să revadă acum
transfigurarea omului pe moarte...
Îndrăgostiţii şi iarba
Îndrăgostiţii şi iarba
se răsucesc în funii către cer
şi un arbore de ceară, mereu al lor,
sub care leneşă se întinde lumina,
trasează nişte cute ale unei nopţi
învinse cu privirea.
stau puţin, atît cît să aud că palmele agonice
au salvat deja timpul şi ochiul...
şi am plecat pe străzile acestea
ca nişte mirate şi lăţite sprîncene
deasupra unor ochi
stupid de închişi.
Plan secund
Aş arde cuvintele dintre oameni
şi scrumul l-aş sufla peste gesture.
prăfuiţi de rostirile lor.
vor trece privind înfricoşatele fărîme
ale universului.
dar marele bal e gata să înceapă.
mulţimi de ochi vor trece pe sub mese
precum nişte cîini hămesiţi.
Poesis
Strig ideile pe nume
şi devin apoi poetul renegat de cuvinte.
prietene, ţi-ai lăsat realitatea
întinsă pe cărţi ca pe o urmă.
eşti propriul tău copil şi în tine se petrece natura,
de gură îţi stă rezemată o floare
precum un cuvînt de rostirea lucioasă.
mă privesc plecînd în amurg
de la mine,
resturi de timp îmi atîrnă din buzunare afară.
Echilibru pe zîne
Trişti cînd iubiţi
Trişti cînd iubiţi
şi după ce-aţi iubit tot trişti,
amanţi perfecţi ai zadarnicului gest -
din voi un pumn de cenuşă aprinsă
aleargă spre cerul
c-o mie de guri.
cînd moartea se mai spală de timp,
totdeauna pe un tron regal o aşteaptă
hainele noi ale vieţuirii voastre.
nici un cîntec nu moare
spînzurat de chitară,
ci numai de omul ce-l cîntă...
şi nici un vers nu tace
spînzurat de condei,
ci numai de omul ce-l spune.
Poem
Sub voalul tău, femeie -
transparent mister - eşti patria insulară
a celor exilaţi
din propriile lor suflete.
şi tot sub voalul tău apune
ca într-un soare roşu
istoria omenirii
scrisă de multe ori pe valul
cel mişcat de tine.
şi tot pe sub mister,
învinsă se retrage aspiraţia lumii.
ah, femeie, tu, cea din mijlocul apelor,
auzi tu bărbaţii aceştia cum vorbesc
despre tine?
aspiraţie şi apus colorat,
te duci dintre stîncile tocite de valuri,
te pierzi din privirile noastre.
doar cerul a rămas fără tine
şi-ncet închidem ochii,
noi, cei deprinşi cu echilibrul pe zîne...
Imagini închise în ochi
Te-am aşezat prea tainic pe o piatră mai sus,
să nu te ajungă nicicînd nici ochiul, nici umbre,
uitată femeie de mult, aşa cum ţi-am mai spus,
lîngă marginile lumii secate şi sumbre.
şi am venit încet, din alb, cu timpul pe braţe,
trecînd pe lîngă trupul tău uşor nemeritat.
pe umăr am simţit încercînd să mă agaţe
amintirea pietrei unui timp uitat...
o dată ce voi spune şi ultima rostire,
îţi voi înveli cu aripi de înălţimi şi hău
şi umărul, şi ochiul cu întreaga ta fire,
o colivie de aripi va strînge trupul tău...
ţi-am adus şi suflet de şi mai departe,
aproape de sub geana mării de-ntrebări,
cea clipind pe ţărmuri într-o carte
şi care te-atingea întinsă în clepsidre cu tăceri.
numele tău, niciodată, nu se va putea rosti
în poezie.
Scrisoare fără timp
Imaginea în mişcare este mai frumoasă
decît imaginea statică,
iar frumuseţea
este mai puţin
orînduită morţii
şi mişcarea se desprinde
din palmele ei.
un univers săgetat în nemişcare
îţi va umple ochiul
şi te vei face zeu.
venind pe literele plînse,
cobor în natură
şi tot asta văd
pînă la imaginea lumii cu totul.
chiar şi despre tine, iubito, am încuviinţat
că tu, mergînd
înspre culoarea ta
ori către alt bărbat,
eşti mai frumoasă mult
decît stînd între palmele mele...
Peisaj de verde stins
Tu în galben,
eu în negru -
printre genele vremii
o singură pată de toamnă
lungită pe o palmă în parc.
plin de inimi
şi de păreri despre lume,
cerul se duce să se spele
în apele nopţii...
singura pasăre
care de zboruri dezveleşte cerul
e sentimentul meu
în cuvinte
şi, înserat către culmi,
aleargă-n disperare
calul alb
şi dincolo de lume
un om a căzut cu palmele-ncleştate
pe ierburi.
noi trecem peste el - lumină dormind
pe un spaţiu al ei de cucerire.
tu în galben,
eu în negru -
printre genele vremii
ca o singură pată de toamnă
lungită pe timp...
Cîntec
Îndrăgostiţii se întorc
din pădurile albe de scrum,
din lumi clădite şi arse,
ei vin învăluiţi în fum
de unde căzură în flăcări
mari sentimente aprinse
de acea atingere udă...
ah, lacrimi necurse, ci ninse!
ei vin cu buchete de flori,
iar ele cu palmele pe sîni
şi ochiul sub aripi de îngeri.
iubire, tăcerea de scrum s-o amîni!
nicicînd nu sînt priviţi de oameni,
ci numai de timpul sumar,
pierduţi în urmările lumii
luminată de un lupanar.
la ţărmul înţelesului
mi-am pus sufletul să cînte
marea înfrîntă de aripi,
o mare de aripi înfrînte...
Răsărit cu îndrăgostiţi
Se înnoptaseră cuvintele scrise în joacă
de tinerii goi, legănaţi precum vremea
pe marea lacrimă a lumii.
pierduţi în imagini, n-au plîns.
doar valul se răsfrîngea în ei
cu energia alergării din soare.
în spume ieşea calul marin, privind într-o parte,
şi se întorcea în taina lui cea fără călăreţ,
pierdut în lanurile mării.
gîndurile se roteau deasupra tinerilor goi
în cercuri,
bătînd sub aripă roşiatica lumină...
Epica sahariană
Precum marile arhitecturi
ale pietrei
în mijlocul deşertului,
aşa sentimentele noastre
mereu în mijlocul lumii...
sau poate, îţi spun numai ţie,
în mijlocul morţii.
zăpezile de peste om -
dureri venind la topire
pe pleoapa planetei,
iar despre ochi aş vrea să-ţi spun doar atît:
cuvintele au umbră de lacrimi.
viteza rostirii prin moarte
dezgoleşte chipuri
de zei umiliţi de istorie...
iar sentimentele,
eternităţi eşuate sînt
pe palma nu ştiu cui.
sînt privit de sus, de pe turlele castelului morţii,
de către suita regală.
cu umerii goi, sărutaţi de noapte,
mănînc mereu din sînii tăcerii...
Mai multe poeme...
S-au tot lungit cuvintele mele de zeu
umilit
pe sînii şi pe coapsele tale,
coborîte încet dintr-un asfinţit
şi albe, şi negre, cuvinte tot goale,
pe tine cea albă şi crepusculară mereu.
cuvinte stîncoase de prea multe ori
şi amare,
uşor apăsînd aşteptarea pielii tale
şi zbor omorît peste mare,
cuvinte de urlet strivit peste cerul prea moale...,
priviri murind în culori.
zadarnică tăcere a ochiului meu,
te întorci ruşinată,
cu gestul acela îţi acoperi urmele,
precum o apă sărată,
şi vii apoi să îmi îmbrăţişezi şi numele
cu palmele pline de nisipul prea greu.
sărut al vremii prinsă-n respirarea mea,
apleacă-te pe gura
poetului întins cu faţa în jos
în barca sfărîmată şi ura
să piară, căci iar va muri poetul ruşinos
sub buza ta grea...
şi tot de pe ape îţi salţi imaginea
şi ţi-o reaşezi pe chip şi pe pleoape...
Cuvinte lipite pe tîmple cu palma
Cu toamna nici pe palme, nici pe buze,
doar în ochi,
te văd alergînd în viscolul serii
printre arborii goi,
eu - soare plecat alergării tale -
am o întreagă noapte să îţi spun...
şi văd cum timpul cu o mînă
omoară amintirile
şi cum mai schimbă-n noi
din sensul omenirii...
iar cu o alta ne împinge-n moarte.
femeie, pierzîndu-te de umbră
şi de urmă,
ţi-aş face o urare
să-ţi fie de oprire.
din gîndul meu începe
cunoaşterea lumii
venind cu paşi nehotărîţi, cu milă
şi tăcere
către îmbrăţişarea noastră,
iar respirarea pluteşte pe lacuri
ca o pasăre albă
în aşteptarea acelui cîntec
al marginilor apei...
Poem pentru ea
Femeie, pacea pe care
mi-o mai poate da lumea
o găsesc ca să o pierd
în braţele tale
şi părintele plînge
după copilul plecat
în locul
unde agonizează şi mor
basmele toate...
în ochiul tău de om am înţeles
că Dumnezeu nu poate plînge
şi plînge numai lumea...
în noapte te-am chemat
şi printre lacrimi ai văzut tăcerea mea
mergînd în urma noastră
şi dorind a ne ajunge.
şi, trasă jos pe iarba
cu suflări de moarte,
tremurai precum misterul,
atunci cînd întrebarea are umerii
puţin murdăriţi cu pămînt...
toate cad în privire
cînd le pui întrebări,
iar tu, aşteptînd între arbori,
precum înmiresmarea,
acel ţipăt al păsării
care dezveleşte ziua,
stăteai cu mîna pierdută de mine
sub ochii bărbatului tău
cel care n-a venit încă...
Fragmente din chipul mării
Tristeţe căutîndu-ţi mereu lumea,
marginile,
mi-ai dat pendularea
şi întrebările care trebuie să moară
cu braţul izbind în ţărmuri.
întocmai ca tine,
cu nisip de vorbe,
îmi protejez ţărmurile de gînduri.
mare lacrimă a lumii,
împreună cu tine
cobor la sărutarea obrazului.
Impresie de octombrie
În şoapte
o să-ţi prind în păr
cuvintele toamnei
şi-o să te aşez
în agora lumii
să ne provoci tăcerea.
cu ochii tăi mari
o să deschizi şi timpul
ca să te pierd uşor în mine...
chiar dacă vei pleca mai înainte,
să nu plîngi,
aş vrea să-ţi spun atunci
că fără de gesturi
altfel îţi va cădea lumina
la picioare.
în numele tău
poate se va cuibări chiar lumea.
nu întinde mîna către mine
şi nu mă înveli cu ochii.
de ce să nu pleci
o dată cu noaptea
în uitarea veşniciei,
dacă vrei...
tu ai miros de toamnă
şoptind pe sub tălpi
şi de frunze de aur
călcate în picioare...
De noiembrie
Cu ştiinţa despre lume peste umeri,
tot veneam la ochiul tău,
am lăsat-o jos odată şi-am fugit -
a venit uşor pe urme...
din arbori cădeau
uscatele mîini
ce-au mîngîiat odată albastrul
şi cu ochii.
numai pămîntul le săruta uşor.
moartea nu mai vorbeşte cu mine -
am negat-o cu întrebările mele.
din ce în ce mai mult
doresc măcar o rostire a ei...
dar nu..., vine din cînd în cînd
ca să îmi aşeze între palme
o floare.
apoi, acele mîini uscate
îmi deschid pleoapele iar,
să pot să priveasc ceea ce sigur va rămîne.
Mica poveste cu îndrăgostiţi
Două înţelesuri simetrice
rupte
din cei patru ochi atingîndu-se
sub sărut
şi sub privire,
rupte într-un anume moment,
nu s-au mai recunoscut
în mulţimea de ochi nemiraţi,
neclipiţi
şi uluitor de indiferenţi.
Balada culorilor
Mă pierd în mine prin oglindă
ca într-un tărîm necunoscut
şi cînt rămăşiţa de timp a primei priviri.
la margine de rîu,
găsesc tăcerea-ntregii lumi plîngînd.
n-o mîngîi şi merg mai departe,
ajung pe un pămînt al pruncilor
modelat de călcîiele goale.
un lung fior de margini ale firii
mă renaşte
şi din tăcerea lumii creşte lumea.
şi plîng
şi plîng plimbarea lumii în ea însăşi,
plecînd împreună cu ea.
la răspîntii de drumuri,
un bătrîn îmbrăcat în haine de timp
ne arată calea.
dacă nu l-aş asculta şi aş trage
după mine lumea
pe calea ce n-o arată el,
ce fel de morţi şi înţelesuri ne-ar mai putea opri?
am merge cîntînd
în toate ideile ajunse la noi...
Un luciu de ape şi timp
Cît luciu de ape şi timp
le cuprinde pe toate!
drumul meu pierdut în sine
mă întoarce-n moartea clipei.
o altă desprindere nu ştiu,
poate încălţările s-au ros
în locul munţilor
sau poate ochiul meu s-a oprit din vedere
înaintea soarelui ori respirării nopţii.
nu este nici un om care să-mi vorbească
despre menirea lui,
timid caut morţilor misterul
şi Dumnezeu mă trage afară.
în locul meu se făcu ziuă.
Imnul tăcerii
Ca într-o oglindă imperfectă
mă răscolesc în idee
precum muribundul care se-mplineşte
în gîndul suferinţei de-atunci.
la o masă de scris,
am învins o parte a lumii.
iar la un capăt al ei,
zăresc ce-a rămas,
împrejmuind atent acele frunţi înalte
pe care se lasă uşor fluturii tăcerii...
oamenilor care pot să plîngă
să nu le puneţi întrebări,
ei sînt propriile voastre răspunsuri.
aşteptarea se tot duce
în mişcarea aceea
care pierdu lumea
în propria ei existenţă,
în propriul ei început...
Poemul buclat
Numai către cer îşi tîrăşte umbra
planeta aceasta a neasemuirilor noastre.
din timpuri suprapuse,
vin pruncii să încerce izvoarele,
rugăciuni nespuse le înfiorează gîndirea,
oglindirea.
focul se mai naşte încă
pierdut din timp
în spaţii conturate cu morminte.
rostiri vechi nu se arată,
ci se ascund grăbit
în răspunsurile noastre.
Nu vreau să văd nimic
Nu vreau să văd nimic,
întunericul
esenţializează omenirea.
pe retina zeilor
rămîn pămînt
şi timpul din mine
respiră lumină
ca să rămînă scris
pe noaptea din afara-mi.
ochii de fosfor ai filosofilor
refugiaţi
în propriile lor gînduri
se ascund în pliurile nopţii.
indiferenţa este acea insulă
care nu şi-a mai găsit marea...
Poem cu îngeri, acum cît încă mai sînt tînăr
dedicat M.B., după părerea noastră
veşnic înger ocrotitor al artelor, în genere
Rezumat: nu ştiu ce v-au spus poeţii, mie daţi-mi un creion şi o femeie şi vă voi dărui o lume.
Pămîntul din mine, cel lungit după apele sărate
şi întors de-acele valuri într-o stare nisipoasă,
fără timp de curgeri în clepsidra aşezată pe cearşafuri,
mi te aduse, îngere, cuminte la-nceput,
şi mi te lăsă între palme uşor,
ca pe un nufăr rar,
atingîndu-se de lacul ascuns,
precum ascunsă este toată lumea de un ochi.
din mijloc.
adierea secundelor în genere
şi a secundelor mele peste eternitate
mă făcu să te privesc
blondă în iarnă
şi albastră în ochi.
îţi suflu peste umăr aburi
să fii aşa cum te văzură pictorii de mult,
pe tine, cea mai estetică întrupare
a perversităţii.
îngere, şi tot de la tine am atins pe sub aripi
inelul strivit
prin care aluneci din cer...
predispus sensibilităţilor, înfiorat te scuturi
şi sărutările lumii cu totul îţi alunecă pe aripi în jos.
tu iar te înalţi să priveşti...
înger cu aripioara tunsă,
spune-mi acum, cînd mă priveşti mai rar
cu sabia şi zalele lăsate,
eu, marele navigator pe Apele uitării
cu care mi-am spălat adesea chipul,
ce vrei să faci cu mine?
“vreau să te iau în braţe, Febus,
pe tine cel mai mult,
să te înalţ la cer apoi, trăgîndu-te în sus
prin auriu inel, acelaşi de care tu îmi spui
că-l ţin prea jos acum şi toţi cei care vin
nu doar că nu se mai ridică,
ci trebuie să se-aplece că să treacă
în împărăţia prin care mişc uşor din aripi.
acolo nevoie nu e de lumină,
dar poate să fie
ca nu cumva să se lovească între ei
cei care ar veni să intre în acelaşi timp.
să te învăţ apoi pulpele să nu îţi mai loveşti
ca în vechime.”
te iubesc, îngere, încît cred acum
că înainte de a te fi iubit
tu nici nu existai...
şi uneori te-aş strînge în braţe
pînă mi-ai trece de inimă, încolo.
şi te iubesc zadarnic.
din cer tu vii şi mă întrebi de cer?!
zburînd aşa în jurul lumii, scenei ei,
te-au fotografiat,
în toate te privesc zîmbind -
imagine expusă iubirii...
ţi-am spus acestea toate,
acum, hai, arată-mi călcîiul tău cel drept
cum desenează pe un fond albastru, îngere,
căci este ziua mea, iar darul pregătit este atît de
vechi...
de ce ne este nouă atît de bine, îngere?
“iac-aşa!”
ai auzit de disperaţii poeţi corăbieri,
adunaţi grămezi la colţurile pupei
şi care cu ochiu-nchis la fulger
strecoară uşor mîna după secretele lumii
între picioarele muzei?
“te rog, nu mai vorbi aşa cu îngerii, doar ştii
că nu îmi place.”
cu aripile tale ai stins lupanarele
străzilor ce duc în camere însingurate.
iar azi, cu palma pe pieptul tău de zboruri
roşiatice arzînd,
te întreb:
ce ai aici, îngere?
şi tu nu mai răspunzi la evidenţe,
doar mă priveşti cu ochi întredeschişi,
cum priveşte cerul
cîntecul unei păsări
zbătîndu-se în asfinţit.
ori poate că acesta este mereul tău răspuns...
te mai întreb de ce ai tu aceste buze
astfel conturate,
ca între cer şi pămînt să nu mai fie cale
şi această sărutare a ochiului cu cerul
de ce o ai?
stai pe un picior, priveşte-ne,
ridică-ţi retrogadata aripioară,
adică subaripioara.
şi hai, de ce te superi, de ce mai scoţi şi limba? -
decît o limbă scoasă înaintea publicului tău
care cu mic, cu mare...
îţi ascultă glasul dinspre înălţimi acute,
mai bine un pahar cu sana.
tu taci, îngere, şi apoi şopteşti cu vocea ta,
cea răsplătită des cu ale Atei trofee,
de care din voia Demiurgului nu fură rînduite multe
să îşi atingă aripioara: “aştepţi o replică
pentru poema ta cu îngeri, nu crezi că e prea
lungă?”
pentru poema mea o replică aştept,
ce-ar face din cuvinte
finaluri de tăceri...
de altfel, acestei lumi te recomand ca înger,
aşa cum aş recomanda sunetul mării
ţărmurilor...
|
bravenet.com