Cuprins
Prefaţă
Balada rostirii
În chipul frumos
Poemul Putnei
Comunicare
Cadru în mijloc de linişte
Poemul vieţii fumegînd în eternitate
Poeme pentru nerostire
Nesalvarea titlului din mare
Urmare poemului anterior
Pentru fire
Ruinele peste care a suflat şi s-a odihnit gîndul
Trecerea din linişte
Descălecat de respirare
Ieşire
Baladă pentru mulţumire
Cu cine sînt contemporan
Cîntec de pribegie
Răpirea adîncurilor
Aripi
Cerul se priveşte doar cu mîinile
Cîntec de amurgire
Poem de însingurare
Dezlipirea în ţipăt a păsării de cer
Poem de aşezat pe genunchi
Sentiment în depărtare
Umbra pătratului
Noapte de august mîngîiat de septembrie
Lecţia despre femeia-curcubeu
Sub aripa de vultur
Identitate subscrisă
Pînză în alb-negru
Balada despre nemurire
Perdeaua
Esenţiala vedere
Spaţii şi porţi
Ascunderea naturii-n mine
Titlu
Urmare poemului anterior;
Despre starea poemului
Privire de ascultare
Părăsirea
Pe ziduri de alb
Crez de zile mari
Lecţia pentru adolescent
Spunerea plecării
Pipăirea cu talpa
Visul din grădina chinezească
Poem de respirare
Un zeu din suferinţa grecilor
Silogism de apropiere
Subtitlu generic
Comunicarea cu ţăranul
Baladă la tinereţe
Către starea unui altfel de sine
În genul fără titlu
Căutarea de frate
Poemul comunicării
Strigătul meu catre-un vecin soldat în armata răspunsurilor
Răspunsul nostru, cînd atacam covîrşitoarele întrebări
Poemul eteric
Urmare poemului anterior
Nedemonstrate matematici
În neglijenţa timpului
Aplaudă cine vede şi mai aplaudă cine poate
Baladă pentru prieteni
Imagini şi simboluri
Furtună de timp
Margine de înţeles
Balada gutuiului
Şoptirea
În respirare orientală
Cuvinte pentru ultima însingurare
Înşeuarea punctului
Înţelesul
Starea normală de om
Rezemarea
Sărarea urechii cu lacrimi de voce
Prefaţă
Poetul Marius Marian Şolea s-a impus, încă de la debut, ca o voce distinctă în peisajul liric de azi. Poezia sa a reţinut atenţia criticii de întîmpinare şi a publicului larg, care l-a primit cu multă căldură, atît datorită unui timbru special, cît şi datorită temelor abordate, de o mare actualitate, feeling-ului şi, nu în ultimul rînd, felului său de a scrie, interesant totdeauna, de o fină folosire a tuşei, de o indiscutabilă acurateţe.
Toate acestea îl recomandă pe dl. Marius Marian Şolea ca pe un scriitor de mare perspectivă, iar investiţia în cărţile sale este una care îşi va dovedi, nu mă îndoiesc, siguranţa profitului spiritual.
Ioan HOLBAN
26 februarie 1997
Balada rostirii
Am văzut uneori clătinarea munţilor
sub greutatea privirilor noastre
şi tot ca dintr-un ochi,
încet auzeam şiroind
lacrima pămîntului...
am spus atunci: nu te clătina, mărite,
doar tu poţi să vezi lumina din soare
în lupta cu timpul.
şi a răspuns într-o emoţie de aripi:
izvor care-mi vorbeşti,
dor al meu de vale şi de curgere,
din veşnicii îmi răcoreşti acel călcîi
încins de lume.
în tine oamenii îşi pleacă uşor gurile
care-au vorbit şi care tac,
tu eşti mireasma privegherii mele peste ei,
tu îi adormi împăcaţi la umbrele mele,
pentru că pe stîncile care-mi îmbrăţişează fruntea
doar în vis le pot vedea...
şi trebuie să le vadă!
sînt trist, dar lasă-i să doarmă,
somnul este chemare din ei,
în loc de călcîi, tu mîingîie-le inimile...
se vor trezi cu zîmbetul de piatră.
mărite munte, ce-aş mai putea eu face
pentru tine?
mîingîie-mi călcîiul dintre oameni...
În chipul frumos
În chipul frumos al oricărui zeu,
de mult am intuit
înşelarea lumii.
ochiul morţii mele
vă priveşte, prieteni,
cum pe umărul vostru
se destramă pămîntul,
pete de timp din soare
se alungesc în ascunderi,
eterne secunde nearse
vin să vă nască pe umăr
cumplita aşteptare,
mîini alungite de vînt
vă înfrumuseţează chipul
pentru înşelarea morţii...
Poemul Putnei
Neraşi din veşnicie,
trec seara către Dumnezeu
pe aleile Putnei.
strigătul satului moare
cu degetele de zăpadă pe o poartă înaltă
şi tot acolo, încremenirea lui
se naşte...
pe palma rugăciunii lor
îmi cade lacrima -
imagine de ziduri albe
ce nu le voi atinge.
aceste cuvinte mai ştiu
cum sfîşietor porneşte lumina
din veşmintele negre,
doar păsările văd,
trecînd grăbite în munţi,
dumnezeirea lor în noapte.
doar, înalte, păsările văd,
trecînd în viteză peste timpul
lumii...
Comunicare
Tinerii tigri, care în salturi
se tot duc în moarte,
s-au oprit puţin în aceste cuvinte,
împrejurul tigrilor acestora
se prind clipele de mîini
pentru a da istoria lumii...
cunoaşterea vine încet, călcînd
pe încreţite frunţi,
apusul, pe care îl vedem, a uitat de timp
în respiraţia anonimului alergător,
cel care vă anunţă importanta înfrîngere,
doar înţelesul lui -
uşor suspin al luminii în om...
după această citire a ta,
tu, care ai fi putut a-mi fi prieten,
a şi venit valul
să-mi închidă pleoapele.
tu, pentru mine, tot timpul,
o mare ciudată ai fost...
Cadru în mijloc de linişte
Întrebări şi răspunsuri,
care îmi mor premature,
plîng cu braţele deschise
în paşii de sub simţ.
pe umeri îmi flutură pelerina de piatră,
între lună şi soare echilibrez pămîntul
în vers. e noapte şi vînt.
curios lucru să înalţ cuvinte zborului
şi toate să moară sub aripi de vultur!
niciodată înălţimea nu va fi aceeaşi...
dă-te mai încolo, linişte, mai zic,
şi peste lacrimă nu mai sînt ziduri,
doar Legile albastre.
o bucată de cer într-o mînă topeşte inelul
de ceară
a lumii.
sub ochi, cuvintele mele
au început prietenia
cu lumina.
Poemul vieţii fumegînd în eternitate
Deşert împietrificat sînt
în lacrimă de zeu plîngînd
peste neputinţele lumii,
căci, neputînd lumea,
nici zeii nu pot...
astfel şi astăzi zeii poartă
pe umerii lor
flori.
şi astăzi zeii cîntă pe turnurile
morţii,
îmbrăcaţi în valuri,
se mai întorc să ude
picioarele albe de tineri
care, iubind cu nisipul,
încearcă mereu împreună
să păstreze urmele...
Poeme pentru nerostire
I
Bolnav de singurătate, cerul
îşi aruncă stelele.
tăcerea pămîntului încărcat de iubiri
care sfidează deşertul
e dinaintea lui.
plecaţi laolaltă
în mişcarea astrelor,
se privesc între ei.
zîmbesc, tac sau plîng
aceşti oameni.
II
Lacrima celor care îmi sînt cunoscute
prin simţuri
se varsă...
întoarse-n nemişcare, precum o umbră
în urma veşnicei lumini,
aşteaptă mereu întîlnirea
cu un timp căzut
peste pleoape...
III
Toate sentimentele sînt alergare
din moarte.
deschid fereastra, dau arborii-ntr-o parte,
dau verdele şi roşul
să-l văd pe alb şi pe negru.
femeie-n cenuşiu,
ce se mai întîmplă lîngă tine?
tu, care generezi mişcarea,
cum ţi se par aceste
filosofii ale noastre?
zămisliţi în femeie,
tot în femeie pierduţi,
jucaţi de mişcare!
în tine şi-n moarte
îţi vine sau nu--ţi vine
să rîzi...
IV
Nălucile sar pe urmele zeilor,
ei nu mai privesc înapoi
şi trec ca să piară în oameni,
iar lumea aleargă, la fel,
în luminarea ei...
V
Vreau doruri, Doamne, şi chemarea din Tine,
să nu Te mai vînd pe cîte o coapsă înaltă,
să nu Te mai vînd pe sîni de femeie,
pe pielea ei dansînd,
lipită netainic de mîinile mele
şi de propria mea moarte...
femeie lipită netainic cu piele cu tot,
precum o mănuşă,
de propria mea moarte...
Tu m-ai gasit copil în tranşeul acela
care umilea toate filosofiile din mine,
în care sîngele acoperea pe de-a întregul
justificările vieţii
şi simţurile toate.
numai cu arma ofeream răspunsuri,
să nu mă pierd în nerostire...
VI
Căprioară înălţată pe forme
de munţi,
pe împliniri de pămînt,
sîni uscaţi lovindu-se de stînci,
lume hăituindu-şi firea
devin în cuvînt.
înălţare fără de prindere,
privire fără de mînă.
izvoare chemate de ochi de femeie,
de ochi de bărbatm,
aşteptîndu-se
unul pe altul...
VII
Starea de cîntec din vînt
în privighetori se opri,
starea de timp din piatră
se irosi în ceasurile catedralei,
iar eu m-am dus
în gesturile tale ca în moarte...
în dorul tău îmi fuge timpul -
îmbrăcată în alb, trişti ochi,
lună de mai retrăgîndu-se în flori
şi în lumină.
adolescentă trecînd legănat,
copil apoi, din ce în ce mai albă,
din ce în ce mai mică.
rănindu-mă de imaginea ta,
încep să te pierd. ah, ce mamă frumoasă
ai avut!
în răsărit de mare te-am îmbrăţişat
cu aripile,
tu înainte de-a muri,
eu înainte de-a mă naşte...
VIII
Pasărea timpului zburînd mai repede
decît imaginea ei...
am prins-o
şi albe secunde
cădeau în rotunda neagră veşnicie,
precum săgeata istoriei...
copilăros şi adumbrit de moarte,
aşteptam în clepsidră
iubirea.
pentru a putea să fug de tocmai ceea ce mă adumbrea.
IX
Între cerşetor şi rege,
calm se aşază poetul...
eu sînt cerşetorul în cinstea căruia
se va da marele bal
şi martor în existenţa lumii îi va fi
doar un sentiment venind încet
pe un pat părăsit de spital,
ca o amintire de om neînsemnat...
X
Indiferente, geniile se-ntorc
în contorsionarea lumii,
conjuncturale apariţii de-o clipă,
stele căzînd din cerul lor de culori negăsite...
în cerul negru al privirilor noastre,
în mintea noastră,
a veşnicilor oameni...
Nesalvarea titlului din mare
Stau părăsite degetele
care au şters cuvîntul
de despărţire
a lumii
de mine.
nisipul de timp aşezat pe rostirea clipelor
se duce grăbit
înspre naşteri.
nici un obraz
nu se întoarce
la sărutarea morţii,
în afară de obrazul meu...
Urmare poemului anterior
Şi aripa luminii loveşte tainic marea.
în ritmurile ei,
înot pierdut
spre marele salt
din cercul de foc.
tăcere prelinsă
din cer
şi lumini alungite
pe apă
dau starea găsirii
impresiei
că omul e departe şi liber...
liber în îndepărtarea
de el însuşi...
Pentru fire
Ce am eu mai tare-n mine
îşi pune întrebări
şi ce am mai ascuns
tînjeşte un răspuns
să iasă în viaţă,
ca o mînă căutînd un rod
prin frunze de cer foşnitor.
gîndurile mele,
urîndu-se-ntre ele,
se desprind de mine,
mă poartă pe umeri
ca pe un mort ideal,
dar nu merg să mă îngroape,
ci mereu mă poartă pe umeri...
Ruinele peste care a suflat
şi s-a odihnit gîndul
Ia-mă, lacrimă, de guler
şi-aruncă-mă-n tăcerea din care tu vii,
apoi, fă-te spirală şi cazi
în buzunar de beţiv alungat,
de orb rătăcit...
biografia mea este, probabil, o femeie
ca oricare alta dimprejur,
nefericită acum,
iar altădată stînd
în spatele unei ferestre cu perdele roşii.
şi marea care fură copilul
din braţele mamei
este un singur val...
Trecerea din linişte
În linişte, trece cadenţat cea mai mare pasăre
a lumii,
aripile ei închid uşile uitate deschise de oameni...
ea caută urme esenţiale, zadarnice însă
în uitarea noastră.
dintr-un joc al părinţilor, înţeleg
că m-am ridicat trist, nu i-am certat,
dar nici n-am tăcut,
le-am spus mamă şi tată.
stelele ieşind ca nişte ouă de sub penele negre
nasc miraculoasele păsări.
şi de sub aripi cad peste oameni idei
ca dintr-un suflet al zborului,
idei în cascade.
pe aceste păsări unite
urcă atent Dumnezeu
ca pe o scară cu muchiile roase...
cele mai frumoase cascade sînt acelea
în care se aude lumina căzînd
ca într-un suflet al zborului...
în care coboară învăluitor Dumnezeu.
Descălecat de respirare
S-au dus simţurile mele să moară în mare
şi golit am plecat în deşert...
mai obiectiv ca moartea.
am plecat să-mi amintesc lumea lăsată
la marginea mîinii.
stelele de depărtare
se-ascundeau pe sub picioare...
orizontul de vecie
se ruga de bucurie
să se-ntindă să-l măsoare.
mîna mea de sus în jos
îşi rîdea de încercare.
de la aer am ştiut
că simţurile mele stăteau cu faţa în sus
şi de la respirare că erau aduse la mal...
m-am dus şi am plîns, purtîndu-le pe braţe,
zicîndu-mi în şoaptă: hai acasă,
că acolo este universul...
Ieşire
Braţul menit a arăta imagini
a vărsat vasul cu lacrimi,
în care din zeci în zeci de ani
venea lumea să se spele.
şi s-a dăruit, apoi, vorbirii
dinăuntrul lor...
rostea ceva cînd s-a întors,
dar înţelesul meu nu mai era
în vreun ochi deschis sau închis.
îngenuncheat la ţărm, valul
îşi vătăma acel genunchi
nesărutat de nimeni.
soarele încearcă să fugă
de sub talpa veşniciei,
este talpa fără urmă care-mi va măsura
trupul întins,
nespălat de lacrimi, necules de val,
neascuns de noapte şi de mamă...
de-atunci, aşteptarea mea încearcă mereu
să ajungă din urmă
aşteptarea cea mare a lumii...
Baladă pentru mulţumire
Moarte, mi-ai spălat atentă
de-atîtea ori trupul
şi eu am tăcut,
dar tu faţă de mine nu trebuie să taci,
vorbeşte sau cîntă
pînă cînd eu însumi nu voi renunţa la mine,
atunci nu vei mai fi...
nu--ţi voi mai aminti
cum mîinile tale, zîmbind,
îmi schimbau ochii
cu ceea ce este privire din tine,
cum mîinile tale îmi rotunjeau umerii şoptind:
să nu mai laşi femeia să se înalţe pe vîrfuri,
cum mîinile tale îmi ascundeau
în inimă
un fel de înţeles.
nu-ţi voi mai aminti cum mi-aşezai pe tălpi,
din experienţele tale,
căldura părăsirii
şi-mi dăruiai tăcînd încălţătura ta,
ca să nu mă-nţepe timpul.
te-ai depărtat uşor şi m-ai privit
aşa cum face-un pictor,
ai alergat, m-ai prins de gît,
îţi atingeai picioarele şi scîrţîiau
cumplit.
Cu cine sînt contemporan
Poeta care scrie poeme şi naşte,
poeta cea creaţă,
cu sprînceana subţire şi roşie
înălţată-n mirare, tăcînd înţelept,
poeta cu sînii căzuţi,
poeta cu burtă, genunchi şi obraji,
poeta ca muză ei înseşi,
poeta rîzînd vinovat, avînd la dantură
cuvintele lipsă, dar neesenţiale.
aceasta e poeta care scrie azi
poemele luminii,
alţi dascăli şi alţi luceferi.
poeta cu ouă şi sfere,
poeta cu sînge scuipat pe flori de mucigai -
alte roze, alte-arome...
ce mi-e vremea cînd de veacuri
stelele-mi intră în lacuri,
a zis în sfîrşit poeta,
adormind cu obrazul pe butucul înmuiat
de lacrimi...,
pe toată poezia ei!
Cîntec de pribegie
Soldatul punea numele morţii,
nu la întîmplarea sîngelui,
ci numele iubitei sale.
femeie, tu, din noapte,
în loc de ore roşii,
mai adă-i nişte şoapte,
să nu ştie soldatul
că suferinţa curge
în creaţie,
să vadă şi-altceva decît cerul
zdrobit pe alocuri de astre,
să nu rătăcească
între mormintele celor de dinaintea lui,
să nu te-nţeleagă murind...
Răpirea adîncurilor
Timpul n-ar fi purtat mască înaintea mea,
dacă marea nu s-ar fi născut.
lumea n-ar fi purtat mănuşa, dacă pendularea
nu mi-ar fi întins mîna frăţeşte.
multe guri au rămas nesărutate
şi multe înţelesuri
mai răstoarnă din bărci
privirile fixe.
vă spun la modul cel mai serios cu putinţă,
vă spun din respect pentru starea cuvintelor:
niciodată nu veţi ajunge la mine,
de nu mă veţi căuta mai întîi
în voi înşivă.
sărutul unor stele
l-au răpit adîncurile...
iar sudoarea cerului
mi-a rămas pe umeri...
Aripi
Uneori, am impresia
că aş vrea să ucid
cel dintîi sărut
al părinţilor,
ca şi cauză a vieţii mele.
sînt tînăr, Doamne,
cum voi putea grăi
eternele cuvinte,
cum poate palma mea
să prindă veşnicia?
unde coincidenţa moare
în braţele determinării
se află ascuns sînul
din care îmi sorb
înălţarea şi suspinul.
dar cîte clipe
voi mai sta
ascuns în poezie?
aştept răspunsul laolaltă
cu marea aşteptare
a lumii,
încît nimic să nu-Ţi mai spun,
nici laudă şi nici împotrivire...
Cerul se priveşte doar cu mîinile
Doresc o umbră a luminii,
să pot să sparg odată clipele,
acele lacrimi de timp,
în care se ascunde rămăşiţa
marii tristeţi
a lucrurilor care există.
doresc o urmă, numai atît,
o urmă de univers pe pămînt...
şi mai doresc să rîd.
Cîntec de amurgire
Între ruine, zeii se întorc să plîngă
sub marile porţi
prin care intrase odată şi lumea
şi-n oameni se-ntorc...
nu îi mai alung,
ci mă duc împreună cu ei,
iar zeii îmi spun
că tot aici, între oameni,
s-au întors ca să moară...
nu îi ajut, nici nu-i conving că exist,
nu le cînt pietrele,
nu-i las să răspundă
întrebărilor mele.
le spun să moară încet, încît să nu se afle
şi, surprinzător, mă ascultă.
în urma lor o rochie zdrenţuită
alunecă de pe coapsele lumii...
Poem de însingurare
De-ar curge nisipul din mine,
cu greu m-aţi convinge
să vă mai las urmele...
din palmele mele cad aceste chipuri
de femei îndrăgostite,
cad în lutul modelat de sculptori.
aceste cuvinte se scriu
pe străzile oraşului nostru,
printre marii calupi de tăcere înaltă,
care căzură printre degetele nopţii.
o boare de vînt îmi spune şi azi
că nimeni nu va rosti vreun cuvînt
care să determine timpul,
ziare din ziua trecută aleargă pe străzi
după mine...
Dezlipirea în ţipăt a păsării de cer
Uitaţi-vă în ochii mei, prieteni,
în lacrimi vă veţi vedea -
imagini căzînd
spre mister.
eu nu pot să vă dau întrebarea
pe care o dă pămîntul.
şi nu ştiu de ce...
Poem de aşezat pe genunchi
Tămăduitor al morţii,
am uitat să scriu despre voi.
pictez de ieri cuvinte în sicriu
şi-o lacrimă de minte e toată culoarea.
copiii mă petrec la mormînt
şi, înainte de-a mă duce
cu nişte priviri pe umeri,
mai cred
că pruncul-univers
tot la sînul mamei mele plînge
şi tot acolo
se întoarce să moară...
Sentiment în depărtare
Mai cred
că aceste clipiri din vreme,
din cînd în cînd,
se strîng undeva
şi nimeni nu ştie ce-şi spun.
poate de acolo,
convenţional,
se împing toate în privirile noastre...
şi nuferi şi astre,
naşteri şi mirări, deşert şi sentimentele albastre.
şi numai, încet, pe un picior de m-aş întoarce,
n-aş avea pe ce mă sprijini
cu celălalt...
Umbra pătratului
Nici un gînd nu îmi alungă
moartea...,
nici măcar o veste
nu mi-l laudă pe timp.
încerc doar să aflu
ce, îngrozite, din afară venind,
se ascund de mine.
Noapte de august
mîngîiat de septembrie
Visam
că frunzele se întorc în pom,
că pomii se-ascund în inimi de om,
că oamenii, cu toţii, se duc la Dumnezeu...
iubirea soldatului pe front
nu se poate vorbi, se poate doar omorî.
iubita acestui soldat învingător şi învins
de mistere, stăpîn şi supus,
nu se poate înţelege, se poate doar plînge
şi uita.
atunci se poate privi Dumnezeu
şi El mîntuieşte văzul...
vreau să am o inimă în care pămîntul
să intre tremurînd!
atunci cînd se apropie cerul...
Lecţia despre femeia-curcubeu
Nu simţisem fandarea
şi apropierea scheletului în scenă,
venea zîmbitor cu răspunsul pe buze:
azi vă voi ţine
radicala lecţie despre femeia-curcubeu.
ea nu poate fi
gîdilată de albastrul cel mai albastru al cerului,
ea nu poate plînge şi nici întreba.
faţă de lume prezintă o
durere acută spre cronicizare
la nebănuita bază a culorii roz.
văzînd că în sală
locul luminii ce-a curs
a fost ocupat de tăcere,
extravagantul umorist schelet îmi dă mie cuvîntul:
problema filosofică a femeii rămîne închisă,
pînă cînd din acest curcubeu
se aprinde o culoare în durerea lumii
şi doar o culoare se mai poate aprinde...
ochiul de filosof şi o neimportantă lumină
în valoare
totdeauna vor pune această culoare
de legătură cu fiinţa.
în sală, un hohot de rîs se transforma în istorie...
Sub aripa de vultur
S-a tăiat un pas cu drumul,
jefuite perspective aşteptau la colţ
parfumul
călătorului din zgomot.
o dîră de voci
se pierdea în sîngele uitării...
şi m-a găsit apoi jucîndu-mă sub aripa
de vultur, o învăţam să uite cerul,
dar ea, orgolioasă, aşa cum o va şti
întotdeauna stînca, mă tot chema cu ea.
nu vreau, aripă, s-aduc prejudicii luminii
care-şi usucă lacrimile
pe aripile tale...
Identitate subscrisă
Trăiesc din ce aşteaptă să se nască
şi mai trăiesc
din vieţile ce ştiu să moară
şi mă mai urc pe dunga sitei
să le privesc apoi,
dar mai trăiesc şi viaţa mea,
făcută sită mie,
şi mă mai urc pe dunga ei,
privind ce am putut să mor
din ce aştepta să se nască...
Pînză în alb-negru
La marginile serii vin copiii,
pe tîmple-i poartă pe părinţi,
curg lacrimile albe ale iernii
şi viscole de patimi spun dorinţe -
cuvinte-n care se deschide ochiul
întors de mult dintre căinţe...
în acest ochi se ruşinează lumea,
aleargă goală către braţul meu
şi vine de sărută mie ochiul,
lipindu-se de el ca de un zeu.
pe umăr îmi şopteşte c-o să moară,
nu mai e timp să-i mulţumesc grăbit
şi plec încet din viscole şi ierni,
ducînd pe umeri trupu-mi, încă neputrezit.
cuvinte-n care se deschide ochiul
se-ntorc acum la cel iubit,
la cel privit, pictînd.
Balada despre nemurire
Cei mai frumoşi fluturi sînt aceia
care nu se mai văd
de sub palmele florii.
de va adormi viaţa în legănarea mea,
să n-o facă privindu-mă.
iar eu de cîte ori am vrut să dorm,
de fiecare dată braţele sufletului meu
mai doreau să ajungă ceva,
cel puţin o piatră...
şi această piatră,
ca sentiment al lucrurilor,
a fost la locul ei tot timpul,
în spaţiul dintre mine şi restul de univers, adică.
o singură dată, îmi pare, a fost aşezată
puţin mai în faţă,
dar braţul meu, întins peste un sînge rămas
cu ochii deschişi,
a acoperit faţa de lapte a unui soldat
care, din neplictis pentru noi,
a primit să se joace cu fluturi.
iar ei se odihneau, pe rind,
pe piatra aceea ajunsă de mine.
Perdeaua
O perdea a ferestrei ochilor mei,
chiar dacă lasă să intre lumina
spre mine,
nu dă voie întunecimii
din camera de dincolo
să iasă afară...
şi-ar trage lumea peste ea
cearşaful negăsirilor mele.
Esenţiala vedere
Nu peste multă vreme voi spune adio
acestor zări
pline de impresii,
iar ele vor alerga după mine...
de teamă, te-aş ruga să mă iei între palme
cum m-a luat odată marea
să-mi spună ceva,
de neauzit pentru ceilalţi,
dar tu nu, tu poţi tăcea,
căci tu nu ştii nimic despre felul
cum îşi ridicau ei mîinile...
voi curge în soare
şi-n ochi de copil
privind orizontul.
suspinul său de înecare a înţelesului
şi a valului de acoperire a mîinilor
va fi în inima mamei
căutînd după urme
ori alergînd cu pruncul la sîn.
o dată cu valul,
întreaga lume se întoarce
în sufletul mării...
Spaţii şi porţi
Să ştiu tăcerea solidificată
a pietrei,
să ştiu acea tăcere de la începuturile
lumii
sau de la începutul meu
şi să mai am şi logica naturii...,
doar lacrimi mi-ar mai trebui.
nu-mi las mîna să mai scrie
şi glasul meu îl culc pe piatră,
femeia n-o mai las să îşi întindă
braţul,
iar ochiul meu puţin deschis
aşteaptă vulturii ce vor zdrobi
cu piepturile
cerul,
cu piepturile-nsîngerate vor deschide
porţi
şi voi intra în urma lor,
dar cu toate cuvintele lăsate
afară...
Ascunderea naturii-n mine
S-a ascuns natura în mine
şi am venit atît de gol de timp,
nu am căzut în nemurire,
iar moartea dinainte-mi
alerga să prindă un loc
în ea însăşi...
vedeam acum prea mult,
chiar bezna-naintînd vedeam,
cum se trăgea încet la marginea luminii...
doar lacrimi auzeam căzînd inconştient
prin mine, ochiul meu murea în trup.
am întrebat de lume unde este
şi nimeni n-a răspuns.
rotită înapoi de spaţiu,
urma mea de dinainte
încerca a mă ajunge...
Titlu
Văd clipele zîmbind acelor păsări
care se înalţă în urma lor.
un univers întors pe dos
prinde în mişcările noi
speranţele anticilor...
şi alte legi vor guverna
cîntarea Lyrei.
tainic se apleacă luna
peste oglinzi tremurate,
să cunoască acel înţeles al omului,
pierdut de mult în ele.
Urmare poemului anterior
şi el, obosit, coboară din păduri
cu vînatul pe umăr,
se strînge apoi în pelerina nopţii
şi visează istoria petrecerii lumii.
de l-aş trezi acum,
m-aş pierde din mine...
Despre starea poemului
Primul vers e greu,
iar ultimul e o-ntîmplare.
cupe vechi într-un castel ruinat
se pot umple cu privirea,
lîngă ele a îmbătrînit Neajunsul.
ele deţin un fel de ordine a timpului,
flori şi ierburi intrate în săli de dans,
sau poate chiar de judecată,
sînt curăţate de lumina stinsă
în justificare.
la mijlocul său, poemul nu e mai mult
decît o părere...
Privire de ascultare
Privire de negru în înger
mă pierd în starea cuvintelor.
dă-mi, Doamne, mîntuirea faţă de mersul lor
de la tainic la istorie. în faţa mea,
lună, stele, soare, orizont vin
de la aparent la sensibil.
cel mai mic univers
despre care s-a scris vreodată vreun vers
îmi stă înainte precum o groapă a lui Thales.
între talpa Fiului Tău şi mare
ai pus ceva, Doamne,
pe care eu vreau să-l sărut.
îmi ies dintre buze
cele mai sensibile lanţuri
care vor lega urechile lumii,
să nu plece după şoapte...
Părăsirea
Pe amuleta albastră, în continentul cu umbre,
în ţara cu dor, exista o terasă
la care nu mai era nimeni îngăduit de timp. un zar
şi o uscată sticlă, pe jumătate în praf, abia
mai dovedeau existenţa lumii. singurătatea
învelise sticla, nici un beţiv nu mai lua
totul de la capăt şi nu mai săruta în noapte
idealul. dar într-o zi, cu pasul singur, veni un
bătrîn şi, supărat, dintr-o privire lovi cu amintire sticla,
un sunet sec a modelat ce era împrejur.
la geamuri, ochii s-au deschis
şi cerul a clipit lîngă un singur nor. părăsit de lume,
îşi rîdea singur în barbă acel bătrîn care aştepta
să cadă cu fruntea pe zar. ce-aş mai putea eu a vă spune,
prieteni, şi voi să nu ştiţi de ajuns?
Pe ziduri de alb
Pe ziduri de alb, desenez închisele porţi.
de dincolo, omul îmi dăruieşte tăcerea...
fără părere se întorc din adîncuri cuvintele,
acolo unde au fost plămădite.
urmele inimii mele nu mai rostesc bucuria sîngelui,
scrisul nu le mai poate şterge, dar nici adînci.
şi văd doi tineri care îşi spun îndrăgostiţi,
alergînd întîmplător în poemele mele,
cele neterminate...
Crez de zile mari
Cine nu a văzut sînge
bătîndu-şi joc de moarte, acela este un om
fără glas.
paşii se urcau pe înălţatele mele palme
şi ele abia mai prindeau
obrazul albit al unui soldat
rătăcit în pliurile nopţii.
cine n-a auzit în vocea uşoară a unui rănit,
glasul morţii
care se mărturiseşte pe sine,
acela este un om
care nu-şi ridică braţele din răsputeri,
arătînd tuturor mărturia
despre privirile calme ale lui Dumnezeu
coborît în tranşeu.
oare de ce nu vă pot eu spune
tot ce am primit atunci de la EL?...
Lecţia pentru adolescent
Această lecţie este cea dintîi pe care ţi-o spun:
piatra rostogolită grăbit lîngă pasul meu o văd
raportată la marile valori ale lumii. visează
clepsidre uitate în geam şi în apusuri de soare...
îi întind în palmă vîntul.
acum, vei simţi că şi ea, şi femeia au să-ţi ascundă
ceva.
piatra aceasta din tăcere solidificată începe acum
să vorbească şi îmi spune despre sine
ca despre-un ideal respins de către întîmplare...
şi-mi povesteşte despre-această formă-ntrebătoare
a femeii, în care s-au ascuns rîsetele şi lumini
ale mai multor lumi, în care s-au pierdut istorii.
la umbra pietrei merg şi mă gîndesc la cît de mare
trebuie să-i fi fost bucuria femeii, văzînd
că nu i se termină darul, înţelegînd astfel
că niciodată nu va fi anulată...
aceasta a fost lecţia mai marelui tău frate, subţiat
într-un alb îmbrîncit de negru printr-o nedumerire
de plutire.
Spunerea plecării
Femeie, şterge-ţi urmele de pe trupul meu
de nisip,
pentru că vor veni să alerge copiii,
a zis fericitul!
pleacă, fericitule, te invidiez,
dar mai bine pleacă, mai bine învaţă
măsurarea timpului fugărit de ei!
ascultă mamele plîngînd îngenuncheate,
loveşte marea peste gură cînd tace,
smulge-i mîinile
şi, dacă sînt spălate şi fără de sînge,
aşază-le pe pieptul tău
să se usuce!
şi nu tăcuse femeia
cînd marea fugea îngrozită
în ochiul dinainte ştiutor
care o plînsese...
Pipăirea cu talpa
Aş fugi de lume, de nemişcarea ei
şi apoi m-aş întoarce
să-mi tund părul lung,
într-o noapte să îl ard plîngînd
şi să-mi omor poemele nescrise.
stele din mine, căzute spre cer
pentru a se stinge în lacrimi pe ochi,
pentru a striga disperarea nopţii,
pentru a certa foşnetul mişcării Marei Lyre.
în cele din urmă, Dumnezeu le va deschide
pe toate zîmbind: şopteşte acum, o să îmi spună,
du-te şi şopteşte acum!...
Visul din grădina chinezească
Se deschide raza şi pleacă din sine...,
un cadavru întuneric se descompune
în imagini de oameni.
acestea toate se vor întîmpla pe nişte urme.
pe acel cadavru privirea mea îl îngroapă,
ferindu-l de muşcătura altui orb.
chiar dacă există un ecou al imaginii,
acesta nu-i va trezi noaptea.
Poem de respirare
pe acea potecă unde începi să mergi,
multe ajung la cer,
multe se pierd
neridicate şi nemîngîiate.
Există o potecă sau o urmă
unde cu adevărat începe Mersul,
acolo unde orizontul se înnoadă în sine...
fluxul şi refluxul cerului e haină
la ţărmul care începe cu mine.
marea încremenită în propria ei umbră
priveşte cu tîlc
la oamenii goi alergînd.
dar marea aceasta n-ajunge
la piciorul cerului,
pentru că, dacă ar ajunge,
i-ar putea fi urmă...
Un zeu din suferinţa grecilor
Un zeu rămas
din suferinţa grecilor
mă întreabă
despre îmbălsămarea
cuvintelor mele
şi despre nisipul
care le face ascunse.
el este cernut în clepsidra
cu o singură clipă
necursă...
o singură clipă
refuzîndu-l pe timp
şi istoria.
va veni vremea,
spun eu,
nerăspunzînd la întrebare,
cînd lumea
se va privi
în clipa aceea
ca într-o oglindă
interzisă.
un plîns se va şterge
în lumină...
toţi oamenii se vor întoarce
în cuvintele rostite...
Silogism de apropiere
Trupul cuvintelor este rostirea lor,
trup putrezit
în urechile noastre.
iar duhul lor, alergînd
în cerc,
în acea stare de calm,
cea care o dă înţelesul -
cîmp de roze
înecate în apus -,
se tot pierde
în efectul timpului.
dintre oameni,
doar îndrăgostiţii
ştiu
să alerge
în flori...
Subtitlu generic
Pe palmele mele
întinse,
care lăsară jos mănuşa morţii,
cad picuri de sînge
din stele.
mă şterg de cuvinte,
iar ele, murdare,
ridică o sabie,
împărţind
respirarea.
întreaga natură
îşi uită urmările
în mine...
gol şi ruşinat de toamnă,
pămîntul
se acoperă
cu graiul
cuvintelor mele...
oamenii care aud
din ce în ce mai puţin
se duc tăcuţi
la ţărmul unde le vorbeşte marea
despre moarte...
Comunicarea cu ţăranul
Un ţăran plîngea.
i-am dat o casă,
el i-a trecut pragul,
apoi a ieşit tot plîngînd.
i-am dat o pine.
a gustat din ea şi a plîns,
i-am dat menire înaltă
şi tot mai plîngea.
i-am dat un copil.
l-a sărutat şi apoi l-a ucis.
deznădăjduit, plîngînd şi eu,
i-am dat o cruce.
a tăcut, a zîmbit, şi-a lepădat istoria din palme
şi s-a culcat pe ea...
Baladă la tinereţe
Înaintea mea se află arborele
care nu s-a gîndit vreodată
la felul cum comunic eu cu pămîntul...
în el veghează amarele păsări
pe cei care devin umilii cerşetori
ai lumii
şi cărora pe umeri le suspină luna.
las urme fierbinţi
pe o altă urmă a morţii.
îngrozitele păsări îşi întorc privirea
de la piciorul meu gol...
un val, care ar putea să fie de cer, cu spume de lumină
ne atinge moartea.
amintirile mele stîncoase
tot păsări aduse de val
mai poartă pe umeri,
sînt simbolurile lumii atinse de geana
aplecată încet, ca înţelesul
peste ochiul poemei...
Către starea unui altfel de sine
Viaţa mă smulge cu gheara din mine însumi
şi periculos îmi citează din memorie
cuvinte
pe care nici piatra nu le-a ştiut vreodată,
dorind să mă înveţe aceleaşi lucruri pe care le-a arătat tuturor.
iar mama, din mîinile morţii,
mă strigă pe nume...
imaginea mamei îmi cutremură
starea de om,
un zbor de nenaştere se duce să vorbească
despre o eventuală lumină
care să fluture-n mine...
calcă tăcerile chircite sub auzul meu,
simţurile sînt ca nişte lănci
şi cu pumnul zdrobesc
zadarnice cuvinte proiectate pe zid.
şi tot în zid o gură-mi zîmbeşte...
În genul fără titlu
O mînă s-a desprins
dintr-un trup necrescut...
şi dintr-un timp asemenea
ca oricare mînă care prinde ceva.
în schimb, din mîna nopţii,
în loc de picături de sînge
de la-ntîlnirea cu lumina,
curg picături de stele...
iar florile din noapte
aşteaptă anulate reîntîlnirea cu lumina
şi cu ochii.
în schimb, seminţele lor au pe retină
lumile pierdute.
mă-ntorc şi fur ca pe un ceas de aur
din buzunarul de la piept al nopţii
soarele.
Căutarea de frate
Te-am căutat, frate,
în osul străbunului meu
şi tu uitaseşi să fii
te-am căutat
în rotirea pămîntului -
nu te puteam privi.
în mine te-am căutat
şi am simţit că trebuie
să mor
cu întrebările nepuse
mamei...
Poemul comunicării
Prietene, încearcă să vorbeşti
despre timp
ca despre o fiinţă ciudată,
poate chiar ca despre un semen al tău,
căci natura nu poate fi singură...
schimbarea formelor este un cod
al existenţei
şi formele întind braţe interioare
să mîngîie fondul...
te-ai gîndit că trecutul este un om
căruia i-a căzut imaginea
şi îşi lasă la întîmplare urme
după nişte paşi alergînd din determinarea uitată de mult,
că prezentul este un copil
căruia creşterea i-a ajuns la ochi
şi gîndeşte locul ce va fi
al urmelor?
că viitorul e un embrion închegat
în pîntecul urmei
cu sînii lăsaţi?
realitatea, prietene, are trei braţe
întinse,
pentru mîngîiere.
mîngîiere de om
şi mîngîiere de moarte...
Strigătul meu catre-un vecin soldat
în armata răspunsurilor
Nu mai striga, ostaşule, cu strigătul
vieţii
înspre viaţă,
ci încearcă a striga
cu viaţa înspre menire,
pentru că viaţa şi moartea îşi şoptesc
între ele
cuvinte pe care nu le auzi.
fă ceva înaintea frunţii glonţului
neîncreţită de mirare!
nu mai striga, ostaşule, n-auzi?!
istoria se învaţă din fapte
şi nu din cuvinte,
cuvintele, desigur, le ştii zadarnic...
Răspunsul nostru, cînd atacam
covîrşitoarele întrebări
Ca să mă poţi asculta,
subţiază-te, frate, în suflări
dezlipite
de trup,
întreaga iubire de viaţă adu-o
în tremurul mîinii mele
întinse către tine.
tu eşti viu,
pe cînd eu nici n-am fost
decît în mintea ta...
Poemul eteric
Deasupra cuvintelor mele
sînt multe lumini
departe de înţelesurile nopţii...
copacii cu mîini uscate şi lungi
ţin cu disperare bucăţile de cer
să nu alerge în urma păsărilor...
în ochiul meu se roteşte timpul
departe
de urmările sale.
şi oamenii vin
la împăcarea cu moartea
şi oamenii cîntă
în poemele mele...
Urmare poemului anterior
Dansul ritualic mai străbate încă
din negîndite trecuturi
ideea de azi...
apoi se duce pierdut
la întîlnirea
cu extazul morţii.
dorinţe din stele căzute stau rezemate
de mîinile mele
în dansul ritualic...
Nedemonstrate matematici
Lumea ca sete a marii geometrii...
o văd răscolită
în piramide care adună şi înalţă,
în cercuri care închid şi păstrează,
în cuburi metafizice,
rostogolite greu pe sărutul nostru.
toate sînt spaţiu şi timp,
pămîntul acesta e masca unui mister
întrupat.
În neglijenţa timpului
Cunosc clipa făcută pulbere
de eternitate,
cu care mi-am şters ochii
înainte
să privesc o dată
chipul omului cu fruntea aplecată
peste piramidă, legi şi stele.
cunosc acel ceas zbătîndu-se mereu
într-un pumn de soare,
cunosc acel catarg sfărîmat,
ieşind din adîncuri,
căutînd o solie.
cunosc şi stîncile spulberate
de mîngîietoarele mele atingeri,
eu, săratul om
al plînsului mării,
cînd moare la ţărmul
cu oamenii goi...
Aplaudă cine vede
şi mai aplaudă cine poate
Unui om obişnuit am spus: să fii amantul
depărtărilor din noapte...
şi cel mai bine în lumea aceasta este să exişti
cînd pesonala nefiinţă rîde
de misterele memoriei de pămînt.
tu să ştii că în cer nu este memorie...
aici soarele se destramă în picioarele
care aleargă
în ochiul ierburilor, în adierea
respirărilor reciproce,
care închid pleoape şi şterg uşor urme...
tu să ştii că apele cele mai curgătoare
sînt acelea care îţi potolesc setea.
printr-un cerc de foc, leoaica din noapte
face salturi mortale
pe tot parcursul luminii.
ehei, cîte cuvinte în spectacolul acesta,
mi-ar fi cu neputinţă să le cobor pe toate
pe braţe, a zis el.
pieptul meu rece era de neatins...
Baladă pentru prieteni
Troznesc butucurile care n-au sărutat
obrazul
vreunui cap retezat.
emoţia e plictisită
în părerile unanimităţii.
umbra e mută şi oarbă,
dar de înţeles, prin lumină şi context,
înţelege totul,
chiar şi pe timp
şi atunci se lungeşte...
umbra, fraţii mei în curs de judecare,
este o compilaţie
a lumii cu realul.
de aceea vă zic, precum o linie de cer
şi pămînt biciuind un ochi înfumurat,
să mă atingeţi!
genunchiul stîng va fi pe soare,
va fumega pierind încet, genunchiul drept
va apăsa uitarea şi mereu va creşte...
prieteni, vă zic, priviţi-mă repede,
pentru că altfel riscaţi să nu mai vedeţi din mine
decît un singur simbolic genunchi...
Imagini şi simboluri
A evadat, urlînd, timpul
din mîinile mele întinse
pentru îmbrăţişarea cu moartea,
iar pe segmentul întins
de la firea mea la natură
se văd bătrîni ale căror braţe
profanează spaţiul cel de nemişcare.
un tigru nenăscut se luptă
cu imaginea lui alergînd, devorînd
căprioare...
tigrii, să ştiţi, niciodată nu urăsc tresărirea căprioarei
şi nici alergarea.
adulmec urme ale cuvintelor,
în ierburi înalte de gînd mă strecor...
gata! acel cuvînt a tresărit, sînt bătrîn,
n-o să închei această scriere
al cărei colţ atinge zidul peste care
nu voi putea sări...
Furtună de timp
Furtună de timp nisipos,
alungat din respirarea vieţii,
se zbate azi în lacrima întîi,
celelalte sînt fireşti,
precum fireşti sînt şi cei rămaşi în urma mea...
pasul în care voi trece -
amforă purtată pe umeri de zei
către lacul unde se vor strînge morţii
care n-au ştiut să moară...
Margine de înţeles
Am încuiat amintirea,
nu în minte,
ci în turnul trupului meu.
acesta veghea îndepărtatul drum
al femeilor
şi un altul
care ducea pe front...
am rupt ramura crescută
din regăsirea somnului.
marile sprîncene uscate
se culcau pe rădăcina ochiului,
închizîndu-se ca un sărut
de om şi de cer...
pe ramura ceasta
alergau cu disperare
imagini şi oameni,
doar pentru a nu se pierde
în ei înşişi...
şi ca istoria să nu ruginească în noi,
am bătut-o
în palma cerului...
femeile toate le vedeam venind,
ca nişte păsări înalte,
la judecata bărbaţilor
orbi, şchiopi, înţelepţi.
ca ele să şoptească ceva,
nu le-ar fi de-ajuns
tăcerea mea întreagă
şi nici chiar prăbuşirea
acestui trup al meu
peste ruinele lumii...
Balada gutuiului
Toamnă alergînd desculţă
după păsări,
precum o rudă îndepărtată
a morţii,
să nu rupi filele
din cartea acelui gutui,
mai bine lasă-le necitite
şi le ascunde în restul tău
de lumină...
ele de mine se tem
ca de un ochi de pămînt,
care, o dată închis
pentru totdeauna,
închide în el
şi imaginea lumii...
această pictură aleargă
în prima ei schiţă de plasmă,
în timpul de plasmă,
abia adus la noi
dintr-o împărăţie
care cu greu ne mai putu rămîne
în gînd.
şi tot eu sînt pictor uneori
şi plîng în faţa pînzei.
văd acea femeie alergînd
printre arborii goi,
ornamentaţi cu păsări.
vărs atunci culorile
în paharul de apă al unei seri confortabile.
culoarea,
în simţul meu din urmă,
ca o rămăşiţă a luminii
rătăceşte
chiar şi în pierderea nopţii...
femeia s-a oprit din alergare,
nu puteam să văd,
nu puteam să ştiu
dacă paşii ei s-au stins
într-o lacrimă,
ori în propria lor umbră...
pentru că nu puteam să văd,
i-am pus palma pe buze,
am zîmbit zicîndu-i să tacă...
Şoptirea
De-aţi şti ce se ascunde
sub tainicul gheţar uitat la poli
de lume...
cine va ridica acea cheie,
care n-a zornăit vreodată în unghere,
va şti că lucrurile gîndite
cel puţin o dată
nu se mai întorc în sine...
refuzul lor se stinge
ca lebăda unui cîntec.
menirea, ca întoarcere-n sine,
se va schimba în bucurie.
faldurile întrebării
nu vor mai împiedica mersul
omului fără de chip,
care va trece
cu secretul lumii în braţe,
iar mările lumii, atunci înălţate,
vor purta pe ele cîte ceva
din ce astăzi cînt eu.
În respirare orientală
De cînd
în gînd
tăcînd
m-am întrebat
ce-ar fi
tu, lume, să nu fii
în fapta de-a trăi
ca un răspuns,
m-am rostogolit
în neauzit
şi m-am răstignit
în fapta mea.
Cuvinte pentru ultima însingurare
Greşeală a lumii,
de a nu ţine pe braţele tale întinse
spre tineri
nici un răspuns
al suspinării tale,
arată lor chipul morţilor
care-au rămas cu ochiul neînchis
spre tine.
să tresară atunci,
să alerge înapoi sau înainte,
pentru că, la stînga şi la dreapta,
stau alungite clipa şi cu moartea,
precum nişte ziduri înalte...
ziua, ca o lumînare,
tot picură pe mîna mea
cînd caut în cartea cea veche,
aceea cu toate cuvintele pentru tine
rămase nerostite.
iau toate aceste cuvinte şi trec
în nerostire
cu ele aşezate pe piept,
iar cheia porţii lumii o las,
o las neîntoarsă...
Înşeuarea punctului
De-atîta nerăbdare a mea
de a-mi privi sufletul în faţă,
îşi sfîşia timpul cămaşa la gît:
hai, vino spre mine, loveşte-mă
cu gîndul, înţeapă-mă cu închiderea
pleoapei,
iar eu te voi lovi cu întîmplarea...
era apus în lume
şi un cal negru alerga în veşnica zăpadă,
iar alergarea lui scria
propoziţia de existenţă a lumii.
de la singura noapte şi de la împerecheatele stele
nu mai puteam să-mi iau privirea...
şi calul alerga departe,
în şaua lui cuvintele mele
nu-şi întorceau înţelesul,
fugeau să nu fie lovite
de propriul meu viitor...
Înţelesul
Dumnezeu mîngîia
bulgărele de pămînt
şi-l arunca în gropile de cer
şi ele promiteau urmarea...
erau gropile în aşteptarea laptelui
istoriilor.
dar, deodată, se desprinse din pămînt
uitarea
şi rămase mai în urmă, Domnului
să se închine, să afle cărarea...
El a tăcut, n-a mustrat-o,
înţelegînd că aşa e mai bine,
iar uitarea născu, apoi, înţelesul
în urma unei clipe de eternitate
care stătea să se-ncline...
Starea normală de om
Lumina are spaţii prin care poţi trece
mai puţin văzut
şi spaţiile se schimbă
după cum vrea universul...
veţi descoperi asta
şi-o veţi folosi în lupte.
dar neatingerea înţelesului
îşi soarbe porţia de aer
din aerul care se cuvine înţelepţilor.
prin gura de cer, rămasă mirată,
se varsă lumini, dar fără de ţintă.
întîmpinate sînt de umerii mei goi...
se împietrifică uitat peste ei,
lăsîndu-mă neterminată statuie
în noapte.
Rezemarea
Înconjurat de mîini care ştiu a rupe Timpul,
precum o scrisoare într-o tăcere
oferită de lume, stăteam rezemat nu de soare,
ci de imaginea lui.
nici o pasăre nu muşca din conturul
umărului meu cel înălţat
şi nici o lacrimă a unei stări
de Dumnezeu nu se frîngea pe umărul rotund
ca o planetă albastră.
doar cerul mă spinteca imatur
într-o viteză egală cu alergarea morţii
în destin...
mă spinteca la fel cum imaginea mea de copil
spinteca ochiul străbunicului meu
născut pentru îmbrăţişare.
străbunicul meu era un zeu venit
de prin părţile Macedoniei,
eu merg dintr-o familie de zei înfrînţi
de bucuria de-a trăi imitîndu-i pe oameni...
vă spun puţin, pentru că mesajele sînt pierdute
pe drum. mă opresc în locul în care beţivii
îşi zic ultimile cuvinte şi-apoi se despart.
dinspre lume, îmi vine în nări
un lung miros de mirese...
Sărarea urechii cu lacrimi de voce
Copiii tăcuţi se duc să-şi urmeze părinţii,
copiii aceştia nu rîd, nici nu plîng...
mă dor lumile dimprejurul meu,
luminile şi nopţile din mine păşite de lumi...
ruşinat, nudul luminii trage zîmbind
cortina cu stele.
mă relaxez,
absenţa din cuvînt mă cheamă la sine.
văd amuleta albastră cum stă rezemată
de semenii mei.
alunecă în mine acele veşnicii
negăsite de om, necuvîntate de el.
şi aflu-n tăcere
că pieptul împuşcat al pămîntului,
că pieptul vindecat...,
tot mormîntul meu va fi...
|
bravenet.com