Cuprins
Marginalii (la poemele unui prieten)
Rostul poemelor scurte
Al doilea rost
Rostul al treilea
Se cuvine să credem, se cuvine să fim!
Iarna
Cu bine!
De citit printre seri
Arta poetică a vremurilor noastre
Însoţitorul
O discuţie
Lemă
Poem rece
Pătratul rostogolit din plan
Simplu
Chemarea
Nu cred ca omul să fie numai o carne sentimentală
De seară
Problema fatalităţii la Valentin Taşcu
De început de toamnă continuă
Te-am văzut inevitabil
Obişnuinţa albă
Renunţare
Mai uşor
Lumea este întoarsă în mine
Dinspre vară
Noroiul albastru
Mângâierea pe dinăuntru a inimii
Poem peste care trecem mereu
Traiectorii
De specialitate
Poem luminat dintr-o parte
Da
Pentru toate lucrurile
Încercare de surâs
Plecarea unor idei din oglindă înspre lumea din spatele meu
Poem indescriptibil
Poem
Despre verde, iarna
Poemul de dragoste pentru fiecare dintre noi
De avut în vedere
Temporală
Au trecut nişte veri, au trecut nişte oameni
Crinul trandafiriu de la Cabinet
O seară de primăvară;
Poem social
Destăinuire simplă
Fragment de scrisoare
Omului
Ştafeta
O vorbă
Despre femei, cu dragoste
Aşa cred eu că îi voi spune, într-o bună zi, unei femei
Procedura
Primăvara la Agigea
Posibil de dragoste
Căldura
Un poem pentru un final
Poem scris după o ploaie de vară
De sfârşit şi de bine
Cred deci exist
Familiei Ignat, din toate timpurile
Avertisment: Această carte conţine un cuvânt licenţios.
Marginalii (la poemele unui prieten)
Deşi ne mai văzusem prin redacţiile revistelor literare, pe Marius Marian Şolea l-am întâlnit cu adevărat într-o săptămână de An Nou, petrecută împreună la Putna. Omul e o pasăre rară. Volubil şi taciturn, prezent cu pregnanţă şi absent cu desăvârşire, ataşat cu aplicaţie de cotidianul domestic şi cu capul în nori, empatic şi retractil deopotrivă, deschis ca o carte de căpătâi şi închis ca un fermoar ruginit, cu o groază de certitudini şi chiar mai multe îndoieli. Şi de-abia după ce am citit volumul acesta de poeme pe care tocmai îl răsfoiţi şi dumneavoastră, l-am înţeles: Marius Marian Şolea este poet. Or, haideţi s-o recunoaştem odată, Poetul nu este chiar semenul nostru.
Marius Marian Şolea este poet de-adevăratelea. Vreo zece volume de poeme purtând semnătura lui circulă printre noi, oferindu-ne o lume de rezervă. În care ne putem refugia ori de câte ori lumea în care trăim devine irespirabilă. Şi asta se întâmplă adesea. De aceea zic vouă: vedeţi la ce e bun Poetul?
“Liber”, reiterând obsesii fundamentale ale poetului, precum Dumnezeu, Femeia, Lumina sau Poporul său, este un fel de bilanţ de etapă. Pentru că, tânăr fiind, şi consecvent cu sine aşa cum îl ştiu, Marius Marian Şolea va merge mai departe. Asta este, în ceea ce-l priveşte, singura mea certitudine. Că mâine îl vom întâlni din nou între alte coperţi.
Vor fi existând şi poeţi de Pretutindeni, cântând bucuriile şi tristeţiile Lumii. Marius Marian Şolea este poetul de Aici, simţind lucrurile aşa cum îi dictează spaţiul călcat cu piciorul şi tradiţiile bunilor şi străbunilor săi. “Rămân român, român rămân. român armân/rămân” nu sunt doar cuvinte potrivite, ci chiar asumarea unui destin. Pe care poetul se arată în stare să-l trăiască până la capăt.
Umblat prin cărţi şi prin lume cu ochii deschişi şi cugetul treaz, Marius Marian Şolea alege fără greş poveştile de căpătâi. Şi ce poveste poate fi mai prielnică sufletului nostru decât cea pe care ne-o spun valurile Mării Negre spărgându-se de stâncile digului de la Agigea?
Poetul, ca şi fratele său Filosoful, trăieşte cel mai adesea din întrebări: “Ai avea tu chef acum să venim dintr-o parte/ ca o ploaie de vară peste obrazul subţire/ al unor fire de iarbă?” Şi doar câteodată, de cele mai multe ori o singură dată, din certitudini: ”Faptul că, indiferent ce se întâmplă, vrem continuu să iubim/ şi să fim iubiţi este o dovadă a existenţei Lui.”
”Tu eşti cu mult mai sensibilă seara/ pentru că lumina te-a mângâiat toată ziua pe trup”, îi spune poetul iubitei. Pe care o vede, cum nimeni altul după ştiinţa mea, ca pe un fel de ascensor spre Dumnezeu: ”într-adevăr, erai îndeajuns de săltată,/ încât să te asemăn unei scări pe care ar fi bine să urc/ la cerul care s-a desprins cândva de mine.”
Poetul al universaliilor, Marius Marian Şolea se simte la fel de bine şi când coboară în contingent. Lungul poem intitulat ”Problema fatalităţii la Valentin Taşcu” este proba harului de povestitor al poetului, înzestrat cu umor şi ironie, atent la detalii, fără a scăpa din vedere tâlcul. Chiar dacă uneori ricanează: ”e destul de greu să accepţi că eşti tânăr/ atunci când toate amantele tale s-au prăpădit deja.”
După trecătoare escapade în vecinătăţi benigne (a se vedea şi ”Crinul trandafiriu de la Cabinet”), Marius Marian Şolea revine mereu la rosturile fundamentale ale Poetului. Printre ele, acela de a ne deschide ochii asupra a ceea ce cu adevărat se cuvine: ”cu moartea şi cu viaţa dacă tot trăim,/ se cuvine să credem, se cuvine să fim.”
Marin Stoian
Rostul poemelor scurte
Eu sunt revoluţia pentru transparenţa soarelui.
voi, rana pe care o văd vindecându-se în lumina dinăuntru.
cerul calcă pe pământ şi urmele noi suntem,
urme sigure şi apăsate, care conţin în sine destinaţia.
nu treceţi uşor peste aceste rânduri, pe motivul că ar fi obositoare,
conceptuale şi preţios afirmate!
nu treceţi peste voi, atât timp cât nu ştiţi cine sunteţi!
deşi sunt încă viu, din dragoste, vreau să vă spun nişte lucruri...
e adevărat, folosesc unele dintre cele mai puţin eficiente metode - poezia, proza...
la noi, la români, numai morţii vorbesc.
mă aplec înaintea poporului meu,
aşa cum statuile milenare se apleacă înaintea timpului.
Al doilea rost
Dacă pot să fac orice, înseamnă că îmi sunt duşman.
şi sunt un strigăt spânzurat de o cauză,
dar nu atârn ci mă înalţ unde nu mă leagănă
nici un fel de adiere.
Rostul al treilea
Cu greu, oamenii reuşesc să iasă din vise ca din nişte grote.
viaţa este opţiune între alb şi negru.
restul, toate nuanţele în care ne perfecţionăm,
în care ne considerăm specialişti şi din care ne hrănim,
este înşelare.
în această iarnă dimprejur, am soarele în faţă.
nu este bine că am lăsat în urmă tot ce nu mi-a semănat.
dacă mă uit la tine şi nu mă mai văd,
nu înseamnă că îmi eşti străin.
de la picioarele mele încolo nu e un lung cimitir,
ci Învierea pentru care trăim.
e atâta comunicare acum, încât mi-e teamă de cuvânt şi de tăcere.
Se cuvine să credem, se cuvine să fim!
Un măr s-a aprins între frunze, înconjurat fiind de multă lumină,
şi privesc o femeie râzând pe furiş.
ea are înăuntru nişte umbre fără contururi prea clare,
jinduind după lumina din mine.
femeia râde între mai multe mângâieri incerte.
numai Dumnezeu aşteaptă cuminte între foarte mulţi oameni.
se cuvine să credem, se cuvine să fim.
gândurile-au început să mi se cuibărească
în propriile gesturi – urme ale unor simţuri de mai de mult,
lăsând în inimă teama de a nu adăuga nimic
la faptele nemărginirii.
pentru că inima mea este cât universul,
iar lumea tot atât de mică pe cât de mic sunt eu,
mă uit prin ea ca printr-o-nfrigurare
şi-L văd pe Dumnezeu adăpostindu-mi mersul.
cu moartea şi cu viaţa dacă tot trăim,
se cuvine să credem, se cuvine să fim.
Iarna
Deşi la mine este tinereţea şi timpul care se întoarce,
mă simt înstrăinat în spaţiul acesta al tău,
parcă aş fi basarabeanul uitat de tot pământul
într-un sat rusesc, îniernat şi acoperit de singurătate.
gândurile mi le aud cum aş auzi nişte viscole.
mâna, care ar fi trebuit să te salute, rămâne locului.
e frig, nu am cui spune că e frig.
de la mine încolo, drumurile sunt acoperite, chiar şi gardurile.
fireşte, ştiu că undeva ar trebui să fii,
dar nu aud nimic, îmi aud doar gândurile, scârţâind ca zăpezile
sub picioarele timpului.
nu aş vrea să plec şi să parcurg înstrăinarea albă
înţelegând că, în toată această perioadă cât am fost lângă tine,
vibraţia sufletului meu a fost deficitară.
dacă prezenţa mea nu îţi e de ajuns,
cum îţi vor fi de ajuns cuvintele mele?
fireşte, ştiu că undeva ar trebui să fii,
dar zidul de purpură este între noi,
fisurat, pe alocuri, de câte o rostire.
înainte, bătrânii ieşeau pe la porţi
să vadă ce se mai întâmplă pe lume...
acum, noi punem mereu pământ peste ei,
să nu cumva să afle ce mai facem.
Cu bine!
Pentru toate lucrurile care nu se pot spune banal există poezia.
cei pierduţi nu vor putea vreodată să caute pe nimeni.
de afară, timpul se ascunde în mine de teama unor
întâmplătoare uitări.
poate că fuge de tine, de viaţa şi de zâmbetul tău.
contemporan al meu, dacă ai fi fost sincer, ne-am fi întâlnit.
tot timpul te-am văzut îndepărtându-te, nici o rezonanţă,
nici un ritm...
în schimb, asfaltul te dinamizează, îţi confirmă convenţiile.
de pe ale cui tâmple crezi tu că am cules eu vaietele
pe care le tot duc la Dumnezeu?
câteva au căzut şi printre aceste cuvinte.
am avut ochii fierbinţi, dar tu nici măcar nu ai observat,
deşi te-am privit insistent.
te înţeleg, ai fost preocupată de preţuri, informaţii,
vocaţii, destine...
îngerii potenţiali şi-au făcut stat în groapa de gunoi a lumii
şi de acolo guvernează cu căldură.
ştiu bine că tiparniţa din Evul Mediu a turtit odată timpul...
până atunci, el fusese sferic.
în urmă, a început să îi crească picioare pentru a putea să meargă
umăr la umăr cu noi
şi ţine foarte mult la sincronizarea asta, dar pe noi, oamenii liberi,
ne preocupă numai Dumnezeu,
El este tot ce am putea să fim.
în rest, nu ne mai interesează nici o altă devenire.
de vreme ce exişti, tu eşti fratele nostru.
De citit printre seri
Cu ochi întredeschişi, mai lasă noaptea câte o stea la geamuri
sufletelor noastre.
înţelesul, lumina şi toată mişcarea se află în mine,
eu conţin întreg universul, de vreme ce pot să exist în regulile lui.
iar lumea este proiecţia mea în afară.
şi atât de multe lucruri sunt în ea pentru ca mie să îmi fie bine!
dar mâna dreaptă mă poate învinge,
dacă se va dezlipi de gura lui Dumnezeu.
trec pe lângă mine oameni care ţin pe mâini
petece rupte din hainele lumii.
cu disperare încearcă să acopere golul...
de ei înşişi fug, să nu le mai fie ruşine.
dinăuntrul cărnii, priviri vesele îmi aruncă timpul,
care, în afară, e orb. un poem care se termină aşa cum a început,
cu ochi întredeschişi, este ca şi cedarea unei femei singure.
îţi zic ţie, o femeie care, prin ceea ce-mi spune,
mă ajută să justific întâmplarea.
nu ştiu cât ai putea înţelege acum, acesta ar fi putut să fie
un poem de dragoste.
în loc să îmi vorbeşti despre lucruri abstracte,
mai bine ai privi un bătrân cât este de singur în mijlocul oraşului
şi al mulţimii.
hai să transformăm, mai departe, cuvintele nespuse
în mângâieri mărunte
şi inimile noastre să treacă încet din ceea ce dorim
în ceea ce le trebuie!
Arta poetică a vremurilor noastre
Copilăria e atunci când descoperi prin joc universul şi lumea.
lumina şi satul intrau cu totul într-o gură mare,
care mi se părea a fi verde, numai datorită înaltelor păduri
dimprejur. nu-mi zâmbea, dar mă gândeam de atunci
că am să o ţin minte aşa, mâncând timpul.
lucrurile acestea se ştiu, descrierea şi imaginea corespondentă,
ca prime etape ale poftei, sunt depăşite demult. şi, oricum,
dragă cititorule, nu te pot invita...
nici nu vei putea să ajungi până aici, pentru că este deja întuneric.
păsările se aud zburând şi toate distanţele până la luminile cerului,
la fel, se aud.
ca nişte corzi învelite de păreri,
vibrând când sunt întrepătrunse de gânduri.
ţii prea mult la ceea ce ştii.
dar adevărul, de după gratii, te priveşte fix, cu ochii mari,
cât sufletul...
şi oasele sunt tot nişte gratii, aşteptându-ne să evadăm
o singură dată.
pentru câtva timp, rămân şi martorele acestei evadări.
în general, vieţile oamenilor sunt comune, numai restul
pare să conteze şi ne tot invidiem unii pe alţii
pentru aceste rămăşiţe. nimic contra nimic...
Însoţitorul
Deşi poet, nu simt nici o comoditate să spun că vieţii
i-ar putea corespunde o culoare anume, precum pe linişte,
de exemplu, aş putea s-o colorez cumva, depinde unde mă aflu,
dar niciodată nu voi putea să spun că liniştea e roşie,
decât dacă ar trebui să strig către voi dinăuntrul cărnii unui mort...
lucrurile grave, care se întâmplă oamenilor simpli, obişnuiţi,
anonimi, rămân nesesizate, nimeni nu luptă cu ele, în afară de cei
implicaţi în eveniment. gravitatea este luată în calcul la nivel social
doar când se desfăşoară în vieţile celor cunoscuţi.
viaţa oamenilor simpli
e interpretabilă ca importanţă şi ca valoare socială.
tu ai fost vreodată conştient cât de mult te-am respectat?
am scris mereu despre viaţa mea, trăită lângă tine.
aici este tot schepsisul, de aici şi tot respectul cuvenit...
fiecare poem, pe lângă educaţia cu care trebuie să facă dovada,
mai are să-şi arate inclusiv respectul pentru tot albul rămas împrejur,
cel care te conţine.
lumea noastră şi universul cu totul s-au făcut în discreţie.
O discuţie
Toate lucrurile despre care vorbim,
iar unii dintre noi le mai şi trăim între două înţelesuri,
devin ale altora. apoi, fiecare pe unde apucă, se pierd.
unul câte unul rămânem
cu ceea ce am fi putut să avem.
de asta e bine să cobor în stradă, să văd cine sunt...
de la un chioşc de culoare indecisă, din apropierea locuinţei mele,
am cumpărat nişte biscuiţi pentru că aveam nevoie
să îmi aduc aminte de ceva anume din copilărie,
nu am primit rest...
pe undeva, mi s-a părut corect şi am elogiat încă o dată, anonim,
intuiţia feminină.
românii...
când moare unul dintre ei, li se oferă, în sfârşit, prilejul celorlalţi
de a-l căuta.
rămân român, român rămân. român armân
rămân.
cică şi Van Gogh avea urechea mare mai mică.
Lemă
Nu ştiu de unde să fac rost de un punct de sprijin
ca să vă arăt cum pot ţine planeta şi lumea
pe această pană a mea
ca pe o pârghie.
Poem rece
De fiecare dată, când mă despart de un om,
e ca şi când m-aş fi desprins de un mormânt despre care ştiu
că va rămâne gol dacă nu va fi învierea.
mă apropii de un altul, căruia îi voi fi stăpân şi care acum
e nepăsător la tot ce mi se-ntâmplă.
aşteaptă gol. sentimente, ţeluri, reuşite - nimic!
e încrezător în pământ. fără temeri, fără glorii, fără viermi.
operează numai cu raţionamente reci.
de câte ori mă voi despărţi şi de acesta,
mă voi îndrepta înspre tine,
cu florile lumii în piept, ca să dea timpul în ele cu nasul.
mormântul meu e gol acum pentru că goală este lumea!
Pătratul rostogolit din plan
Românii şi-au împărţit lor înşişi nişte dodii.
ruşii au împărţit omenirii nişte graniţe de un anumit fel
şi unele temeri.
americanii s-au făcut americani şi au împărţit tot graniţe,
numai că ele erau diferite şi aveau nişte idei lăsate la marginea lor.
evreii, situaţi la marginea timpului,
împart timpul de factură incoloră.
iau câte o bucată sub braţ şi pleacă spre casa lor,
care e şi a lui Dumnezeu.
nici una dintre acele bucăţi nu este egală cu alta.
dacă mai are cineva ceva de dat,
să vină să-mi spună,
ca eu să am grijă pe care parte să cadă pătratul la capătul lumii
care se va-nchide.
Statuia Libertăţii arde ca o lumânare.
Simplu
Deşi sunt sclav al cerului, mă cumpără mereu pământul.
şi mă ţine strâns, cu lanţul său dulce, măgulitor, puternic.
lumea este aici, a venit aproape,
cu puţin timp înainte de sosirea mea,
deja mi s-a vorbit despre prestigiul ei.
de altfel, observasem singur câte am de învăţat de la alţii.
nu ştiu dacă lumea va dori să-mi cumpere trupul,
întrebându-mi sufletul de preţ,
aşa cum ai întreba un stăpân.
poate că trupul primeşte întrebările ei
şi sufletul aşteaptă răspunsul...
toate merg în sensul în care mergem noi, în afară de El.
Lumină fiind, stă locului şi toate se rotesc împrejurul Său,
cum se întâmplă lângă noi şi în cazul soarelui,
care este umbra materială a lui Dumnezeu.
toate părerile noastre, întocmai ca femeile, până la urmă cedează.
Chemarea
Eu cred c-ar fi preferabil să vii lângă mine să-ţi spun
cum voi, domnişoare fragile, alergaţi prin această lume albă
ca nişte puncte de căldură peste holograma iernii.
şi vă tot duceţi, aşa, la infinit, iar noi calculăm mereu apropierea.
purtaţi în sine dragostea mai mult decât o poartă timpul
şi din acest motiv atât de repede îmbătrâniţi...
ai văzut vreodată un sat încremenit, până când, dintr-o parte,
se produce mişcarea, ca un zâmbet care ascunde neputinţa?
ţi se întâmplă la fel –
te privesc atent şi, la un moment dat, îţi observ bătrâneţea
venind înspre mine.
după această sentinţă, poemul nostru mai poate fi de dragoste?
ştiu multe lucruri despre voi
pentru că niciodată nu v-am privit ca pe-un pariu sportiv.
din acest motiv, pietrele cu care veţi arunca înspre mine
se vor face nisip în mâinile pe care le-am învăţat să strângă.
hai, vino lângă mine să îţi spun că, într-o relaţie superficială,
femeia aduce tinereţea, iar bărbatul timpul!
nu mă voi lega cu lanţuri de nici un orizont,
viaţa e ocazia pe care o avem cu toţii de a învinge moartea.
vino aproape, să nu deranjăm nici o parte a lumii!
ea o să ne lase liberi pentru ca noi să ne dăruim libertatea
reprezentanţilor ei.
tu de ce crezi că te chem: pentru că nu eşti lângă mine,
sau pentru că trăieşti?
pentru viaţă, eu am sens şi chiar instincte, nu legi.
Nu cred ca omul să fie numai o carne sentimentală
Oare de ce ştiu femeile că noi avem atâta nevoie
de ele? sunt convinse că umerii lor miros a margini de timp...
cele care se ştiu frumoase
mai au şi un mers anume când trec pe lângă noi eterne.
acest drept de a ne asupri, pe care şi-l veghează zâmbind,
ia o formă de persecuţie prea mare, de sub care ar trebui să ieşim,
luptând pentru o emancipare care nu acceptă martiri.
ochii noştri sunt însăşi dovada
că nu putem să vedem tot ceea ce există, mâna este dovada că
multe rămân neatinse şi tot aşa mai departe.
noi înşine suntem un argument
că existenţa nu se limitează la ceea ce avem,
mai este cel puţin o lume, a nădejdei.
dacă vreodată vei constata că se supune gândurilor tale cerul,
sau că se întinde pasului, priveşte înăuntrul tău,
să poţi avea lumină!
să nu ţi se împiedice mersul de umbră, voinţa de vreo ezitare
şi timpul de una dintre părerile tale.
cu bine! cineva îmi bate la uşă, ai putea să fii chiar tu.
nu cred ca omul să fie numai o carne sentimentală.
De seară
La capătul unui surâs culcat se află depozitul de uitare
al acestui întreg care ne împresoară.
să fie memoria un prilej al pietrei, sau faptele oamenilor să fie
un loc al gemetelor noastre lângă timp?
câtă legătură poate să aibă perdeaua de la fereastra mea,
care lasă, dimineaţa, timpul să îmi aducă lumina,
cu spaţiul şi cu nemurirea?
lucrurile pe care eu le cunosc mărturisesc şi altceva
decât propria lor existenţă.
pe tine nu te-am aflat şi te pot asculta vorbindu-mi despre tine.
femeie, limita mea eşti tu.
Problema fatalităţii la Valentin Taşcu
Omul nostru preferă dobândirile care sunt la îndemână.
nu respiră idealuri, dar nici nu se târăşte, în schimb poate fi un
foarte bun prieten, are această vocaţie.
acum trăieşte bine mersi la Târgu-Jiu şi nu doresc să-i aduc un plus
de notorietate în afara celei pe care şi-a construit-o deja singur.
în cele ce vor urma, nu am de gând să-l înjur,
dar pentru că sunt român nu am posibilitatea să îl laud
atât timp cât trăieşte...
acum doi ani, în vara lui 2004, mai precis,
pentru că ani trecuţi pot fi oricare dintre cei pe care îi ştiţi,
l-am chemat pe bătrânel să vină la mare,
să poată face măcar câteva zile nişte împachetări simbolice
cu nămolul de la Techirghiol şi nu era vorba de profilaxie.
o viaţă întreagă a umblat prin festivaluri, cu o geantă grea şi neagră
pe umărul drept, şi a răcit existenţial la oase de atâta poezie
a tinerelor, pe atunci, poete.
şi-a dat seama că e venerabil când a constatat că i-au murit toate amantele.
zile întregi are dureri, rămâne îndoit de spate,
cu mâinile în jos, niciodată în cruce,
şi toate acestea îl enervează teribil pentru că îi fac pe alţii să creadă
că ar fi bătrân.
pentru semeni, acest detaliu nu este un pretext pentru a-şi evidenţia
politeţea, ci este argumentul obiectiv pentru a-l da la o parte.
în instituţii, la femei, acest alint supravieţuieşte problemei în sine,
sau în simple discuţii.
cum poată el să accepte vreodată că realitatea altora este, de fapt,
realitatea lui?
dar nici chiar Taşcu însuşi nu poate să-şi dea seama
cum s-a întâmplat cu bătrâneţea asta. de unde a venit, aşa,
dintr-o dată, fără nici un fel de subtilitate,
ascunzându-i-se-n gânduri şi în pantaloni...
l-am aşteptat la Eforie Nord, în gară, şi l-am văzut coborând
cu o geantă neagră, care, purtată de atâţia ani pe acelaşi umăr,
i-a produs scolioză.
eu cam ştiu ce ar putea să transporte în ea: nişte cărţi, numere de
telefon, o sticlă de vodcă, o alta cu apă îngheţată,
acte ale unor instituţii de învăţământ superior din Târgu-Jiu,
pe unde nu e primit, sau pe care le înfiinţează, fără să poată preda,
pentru că piticii de acolo nu ar mai putea să găsească uşa,
dacă le acoperă cineva orizontul.
posibil să mai aducă de pe undeva în geanta lui neagră
nişte praf de timp şi nişte farduri ale morţii.
şi, cum vă spuneam, a făcut câteva zile, preventiv, ritualic,
împachetări cu nămol, împachetări reci...
l-am însoţit de fiecare dată, sacrificându-mi, asumat,
timpul corespondent tinereţii mele...
şi, într-una dintre zilele de terapie, eram, firesc, la datorie.
îmi pusesem, la rândul meu, puţin nămol pe umeri, aşa, de alint,
pentru că, totuşi, duc multe şi sunt obosiţi.
pe de altă parte, trebuie să-i învăţ cu pământul,
cu acest soare dinăuntru, nu doar cu cel de afară...
stăteam amândoi unul lângă altul înaintea lacului.
fiecare, în faţa a ceea ce făcuse până atunci
şi în spatele a ceea ce i-a mai rămas să facă.
destul de ciudat pentru diferenţa de vârstă,
eram umăr lângă umăr...
stând aşa, să ne uscăm noroiul într-un apus de soare,
eu am zărit o fată, undeva, pe lângă noi, la o abordabilă distanţă.
am putut-o vedea doar pentru că lumina nu îmi bătea prea tare
în ochi şi nici conştiinţa nu era activată,
dacă tot mă pregăteam s-o împachetez în nămol...
nu are nici un rost ca domnişoara să mai fie descrisă,
lucrurile se cunosc, avea îndeajuns din toate, expusă pe sortimente.
după ce am zărit-o frumoasă, făcută-n ciuda expertizei,
cum se spune sintetic în mediile fără complexe culturale,
adică ochi albaştri, părul auriu, zâmbet gingaş,
ce mai, o muză de fenotip romantic,
m-am uitat puţin împrejur şi am aşteptat înţelept apariţia cutumei.
într-adevăr, venise cu mama,
care o tot trimitea cu vorbe şoptite în apa binefăcătoare a lacului.
atunci mi-a venit un gând care nu avea nici o legătură cu peisajul
de pe lângă noi – numai oameni-ruină,
pe care abia mai reuşea să cadă o ezitantă şi prăfuită lumină.
în acele condiţii, i-am zis lui Taşcu să intre după fată în apă şi s-o
întrebe, aparent detaşat, ce şi cum, câte zile de tratament mai sunt
nebifate, să pot să fiu sigur dacă mai are vreun sens medicaţia
pe care i-aş fi putut-o prescrie, iar mai apoi aplica.
adică, el să intre în apă încet, să se apropie de ea ca din întâmplare,
să nu sesizeze cumva mama de pe mal pericolul stricării
ordinii mondiale...
eu aşa i-am spus lui Valentin, pe un ton amical:
mergeţi dumneavoastră şi o agăţaţi pentru mine,
e mult mai firească discuţia dintre un copil şi un moş,
nu e posibil să creadă nimeni că aţi putea să-mi faceţi un astfel de
serviciu. nu sugeraţi, cel puţin pentru mamă, nici un fel de pericol.
cui i-ar da prin cap că aţi vrea să vă experimentaţi teoria cu ritmul
vertical în fata aceasta?
în cazul în care eu voi fi acela care va intra în lac, brusc toate apele
se vor da într-o parte şi am să trec cu tot poporul ciobănesc
de până la mine...
imediat aş da de bănuit, s-ar sesiza natura şi mediul...
maică-sa ar porni de la o impresie negativă, scandaloasă ca esenţă,
şi mi-ar fi cu mult mai greu mai apoi...
cine, pentru bine, mai are timp acum?
pe când, dacă vă duceţi dumneavoastră,
toată suflarea şi lumea rămân liniştite, nimeni nu bănuieşte nimic,
discreţia nu va ecloza lumea.
nu e firesc să suspectezi un bătrân de un succes atât de rapid.
pe ce bază? ca un compliment cultural? destul de complicat,
destul de perspicace pentru o femeie bătând în retragere...
apoi, dacă reuşiţi prietenia, putem ieşi diseară pe la vreo terasă.
iar dumneavoastră o s-o faceţi pe mămică o conversaţie culturală
despre romanul românesc, sau despre secţiunea de aur din balada
populară, orice ar ajuta-o să vă audă mai bine,
să nu fie nevoită să-i crească urechile după marile înţelesuri
din artă.
toate astea s-ar putea întâmpla cât timp am să iau eu fata
să o plimb şi să-i explic la mare nişte lucruri,
diferit de cele pe care le ştiţi dumneavoastră.
s-ar bucura şi mămica... unde ar mai găsi ea pe litoralul acesta
un tip atât de pregătit în ritmul vertical, în teoria lui, mai bine zis?
fericitul Valentin, cu barba şi cu părul albe, s-a uitat la mamă...,
a zâmbit şi a plecat în unde. bănuiesc că i-a plăcut ideea.
de la un timp, trebuie să te mulţumeşti şi cu ideile altora...
nu ştiu dacă a înţeles chiar tot din ce i-am spus, dar de dus,
s-a dus.
îl vedeam cum se cufunda încet, sfinţitor, în nămolul de sub apă,
înaintând domol, ridicându-şi, pe rând, câte un picior,
ca un brotac ajuns pe mirişte.
nu ştiam ce putuse să-i spună, dar am văzut cum fata, care,
vă repet, era deosebit de frumoasă, a început să zâmbească
şi se apropia de el foarte insinuant, chiar periculos deja
pe unele direcţii, dacă ar fi fost cu mult mai tânăr prilejul...
îi zâmbea larg, începea să se joace cu apa,
să intre-n echilibru cu elementul primordial.
la început, gesturile erau timide, destul de prudente, apoi râdea
dezinhibant, părea fericită, femeie care-şi respectă condiţia.
eu nu ştiam ce putuse să îi spună încât să-i fi dat atâta confort,
clasica metodă...
eram destul de mirat, chiar mândru de amicul meu.
nu aveam decât să aştept, pentru că nici el nu putea îmbătrâni
atât de rapid, încât să nu mai am posibilitatea de a-i înţelege
lucrarea...
la un moment dat, semn al unui fragil neprevăzut,
l-am văzut întorcându-şi privirea spre mine,
cu o căutătură serioasă, cu ochii larg deschişi, chipul împietrit,
parcă ar fi vrut să îmi spună ceva, dar nu îl lăsa contextul, distanţa.
între timp, mama fetei, urmărind şi ea fericirea şi libertatea acelei
fericiri, dădea semne de încordare, nu slăbea din ochi peisajul
în care Valentin era ca un stâlp indian, exclusiv pentru ritualuri,
împrejurul căruia dansa foarte aplicat fecioara de ocazie.
cercul se strângea treptat, chiar dacă raza lui, pornind de la Taşcu,
nu avea cum să fie prea bine precizată...
creştea întruna veselia fetei, iar el mă privea din ce în ce mai des,
cerându-mi parcă intervenţia salvatoare.
eu numai zâmbeam, nedorind să mi se vadă mirarea.
îl priveam cum voia să vină la mal, dar jocul ei
şi nămolul de sub apă îi încetineau bătrânului mişcarea.
pe mal, îmi administram un surâs mulţumit, suficient,
felicitându-mă pentru idee
şi pentru ce avea să se întâmple mai apoi.
în acea zi, un fel zi predestinată a unui Valentin întâmplător,
aveam doar grijă să nu fiu asociat de către scorpia cea pusă de
soartă de pază cu bătrânul care, copăcel-copăcel,
începea din nou să meargă în vârsta tinereţii.
gândisem cu mărinimie despre ea că ar putea deveni,
într-un proiect reuşit, corespondentă prietenului meu.
până la urmă, Taşcu a ieşit din mediul impropriu,
sobru, iritat, ţinută academică!
învelit în privirile mânioase ale protectoarei şi foarte nervos,
mi s-a adresat:
“mă, futu-i mama măsii, asta, săraca, e handicapată mintal!
tu cum de nu ai observat? specialistu’-n femei...
n-ai văzut că nu nici măcar nu mai puteam scăpa de ea?!
se urca pe mine în mijlocul noroiului...
cum de nu ţi-ai dat seama de la început că este într-o doagă?!”
ce râs aş fi avut atunci, dacă am fi fost acolo doar noi doi
şi dacă situaţia nu era de o natură specială!
pe drum, izbucnea şi el în hohote de râs. “cum naiba, mă?!
aşa ceva nu mi s-a mai întâmplat niciodată...”
îl vedeam cu coada ochiului mergând alături,
trecând gânditor prin căldură,
cu o şapcă albastră pe cap, luată din Germania, cu ventilator
la cozoroc şi cu ecran cu celulă fotoelectrică, energie solară...
de fiecare dată, de câte ori trecea printr-o umbră, elicea se oprea
şi era nevoit să pornească motoraşul cu o mişcare bruscă,
din deget.
nici până astăzi nu ştiu dacă acest empiric gest era tot unul de
natură simbolică...
dar toată lumea se uita amuzată, mai ales copiii,
cum Valentin Taşcu trecea detaşat prin Eforie Nord cu ventilatorul
la frunte, pe bază de energie solară.
în concluzie, acum, motoraşul e astăzi la frunte, mutat.
şi când îl mai tachinez cu neputinţele sale de a mai sări gardul
când poarta nu-i deschisă, îmi răspunde că nu-l atinge nimic
din ceea ce îi spun, că ar trebui să ştiu că are o fetiţă de doi ani,
că l-a întrecut până şi pe Nicolae Manolescu, deşi media de vârstă,
prin natura profesiei, a posibilităţilor celui din urmă era cu mult
mai proprie pentru făcut dovada.
dar una-i una, alta-i alta, aproape oricui îi mai rămâne un suflu
pentru un oftat.
din ultimul oftat se poate naşte şi viaţă, şi moarte...
când nu-l voi mai vedea cu geanta pe umăr, o să mai întreb
pe câte unul: fu Taşcu ardeleanul pe-aici, prin Târgu-Jiu?
din alt punct de vedere, îi înţeleg lui Taşcu tensiunea,
e destul de greu să accepţi că eşti tânăr
atunci când toate amantele tale s-au prăpădit deja.
De început de toamnă continuă
Când lucrurile pe care le ştii încep să te doară,
atunci ai nevoie de altcineva,
de la care să afli, privindu-i doar ochii, lucrurile noi,
în care ai putea să îţi întinzi odihna, aşteptarea.
mâinile mele s-au împreunat, odată, cu mâinile mării
şi atunci am văzut că mâinile mării există chiar şi unde ale mele
încep să se termine. invers, niciodată...
frumuseţea mării o mai are, uneori, prostia.
poate şi de asta am dorit să fiu un atât de bun înotător,
aşa încât în această problemă numai Dumnezeu mă poate întrece.
multe dintre lucrurile voastre au devenit ale mele
şi am rămas fără odihnă, într-un colţ al camerei noastre.
sunt mulţumit numai să vă privesc dormind.
chipurile voastre şi tresăritul mă fac să vă ştiu exact toate visele.
viaţa, cea pe care o doriţi, este între voi şi trezia mea.
nu vă treziţi, rămâneţi aşa, nu are nici un rost să vă forţaţi destinul!
nici lumea nu v-o cere, iar eu sunt atât de aproape,
de nedesprins de zvâcnetul vostru...
a rămas să consum dragostea dintre mine şi voi,
probabil a fost vreo pornire cu conţinut iniţiatic.
când am terminat însă, voi nu mai eraţi.
nu m-aţi aşteptat niciodată, nefiind conştienţi
de existenţa voastră.
atât vă pot spune din instituţia condusă de mediatice larve.
ele îşi doresc să pară verticale şi tremură împrejurul meu.
înaintea prăbuşirii, articulaţia suculentă, gelatinoasă,
politică, de fapt,
le taie din avântul înălţării.
oamenilor, peste ochii voştri cerul îşi deschide lumina
pentru a vedea să mergeţi în afara trupurilor voastre.
Te-am văzut inevitabil
Te-am văzut înaltă şi suplă,
consecventă astfel cu cerul şi cu lumea dimprejurul tău,
care ne este şi ţel şi de care, totodată, fugim.
nu trebuie exagerat, ar trebui să fii mai modestă,
formele nu împlinesc decât ca frivolitate popularul fond.
am ales să-ţi spun adevărul, deşi mai înainte ar fi necesar să te
conving de anumite lucruri...
amândoi vom şti, până la capăt, că tu eşti aceea care dăruieşti.
superioritatea ta era pentru ceilalţi. altfel,
nici nu te-aş mai fi văzut...
într-adevăr, erai îndeajuns de săltată,
încât să te asemăn unei scări pe care ar fi bine să urc
la cerul care s-a desprins cândva de mine.
când s-a întâmplat acest lucru, ştie numai el.
dar scară, nu glumă! scară înaltă, de zugrav de inimi,
de bolţi sentimentale.
îţi dădea inima ghes să te uiţi până sus...
treptele, toate la locul lor. cum şi trebuie, până la urmă.
cu muchiile roase puţin, rotunjite la idee – semn
că a mai urcat şi altcineva, ori că va trebui să urce
şi de acum încolo...
sau chiar Dumnezeu, Măritul, ar fi putut să urce, şi asta e posibil,
când a trecut cu dragostea peste modelul dintâi...
e-he-hei, dar ce?! ăstea-s lucruri pe care să le discut cu tine?
ce?! ai tu vreo răspundere? nu...
mi-am înclinat capul, să te analizez dintr-o parte,
rezemându-l de un cant de lumină,
ca nu cumva să greşesc,
aşa cum face ţăranul la târg, atunci când vrea să cumpere vreo vită,
să aibă cu cine munci.
e-he! cum vine vorba, am să te muncesc,
iar dacă n-ai putea să duci şi ai să sufli greu
în brazda mustuoasă, la marginea câmpiei de flori,
îţi zic de pe acum că am să te otâncesc...
mai pot să îţi ridic şi cuiul de la jug, cu un ochete,
nu mai mult..., c-apoi scapi şi te încuri.
poienile care urmează să fie arate sunt întocmai ca mine.
Obişnuinţa albă
Precum întunericul care îşi aşteaptă lumina,
tot aşa îmi cere strada câte o privire
şi eu aş vrea să-mi văd din faţă chipul,
să nu mai stau cu mâinile lipite,
să le deschid încet în răstignire.
dacă eu şi lumea dimprejurul meu vom rămâne ai lui Dumnezeu,
atunci nu va mai fi iluzia când mă uit în oglindă.
precum lumea divizibilă şi întinsă care îl aşteaptă pe om,
tot aşa la târgul vremii, discret, eu am plecat
şi am în piept un ban pe care scrie
că viaţă vând şi zâmbet vând...
când vă apropiaţi, mă las şi întrebat.
precum pieptul care îşi aşteaptă medaliile sau glonţul,
aşa am hotărât eu că trebuie să mă adresez vouă.
of, dorul meu, pierdut precum o ţară,
nimic din tine nu mai e pe lume!
pe drumuri albe, moartea trece şchioapă
şi mii de renunţări ea lasă-n urmă clară.
precum anumite cuvinte
care vor să ascundă tăcerile din urma altor rostiri,
tot aşa, în şanţuri şi pe margini de drumuri piezişe,
toţi oamenii se laudă cum visează
şi doar într-o rostire un univers întreg e somn...
e greu cadavrul unui dor, ţinut legat de-un timp întâmplător,
voi călca vigilent pe urma tihnită a morţii.
inimile noastre se îngăduie în ideile pe care ni le facem
unul despre celălalt.
nişte cântece de dragoste, cu toate stările lor previzibile,
ne-au înconjurat mai mult decât ar fi făcut-o cu aceia
care le-au compus,
tot aşa cum se întâmplă cu faptele noastre,
care sunt mai importante pentru ceilalţi decât pentru noi.
şi cuvintele, aceste desprinderi de jos,
materiale prelungiri ale sufletului...
le avem doar pentru a vorbi despre om şi despre Dumnezeu.
v-am privit, într-un final,
compunându-mi lumina prin care ochii mei
puteau să contemple lumea şi toată logica viului, ca prefaţă a ei,
ca introducere într-o operă foarte puţin înţeleasă.
şi nu mă miram de nimic.
atât de mulţumit...
Renunţare
Cândva, oasele şi gândurile mele vor sta departe şi sigur
de tot ce-am cunoscut.
nimic nu li se va mai putea întâmpla,
nici nu voi mai nădăjdui a repara nişte erori,
aşa cum am visat întruna.
o umbră de tristeţe a murdărit zăpada
şi ca un foc extrem s-a adâncit în strălucirea albă.
aş putea să-mi încălzesc mâinile cu care, apoi, să te caut,
dar nu, am să mă ocup de alte idei...
dacă am avea gesturi conduse de inteligenţă,
ci nu venite din plăcere, răsfrânte numai spre noi înşine,
am putea să ne iubim cu adevărat!
sunt atâtea lucruri care ne rămân străine,
doar pentru că de altele nu ne putem desprinde.
cu siguranţă că avem nişte lumini care pribegesc
în căutarea înţelesului lor,
nedezlipite de un întuneric la îndemână, chiar familiar,
cel în care se pot ele vedea şi pe care îl tot adâncesc mai apoi.
am refuzat să îmi încălzesc mâinile cu care, apoi,
să te caut.
există un confort al autodistrugerii...
Mai uşor
Lacrimile fac atât de bine când lovesc
în malurile de dincoace ale sinelui.
mă obişnuiesc să aspir la ceea ce este aici.
eu însumi sunt aici, aspir la mine însumi adică,
mai precis la propriile posibilităţi.
mâinile tale s-au împletit cu zilele mele
şi au plecat, împreună, într-o mângâiere,
înspre depozitul de uitare din cosmos.
pe chipul umbrit al pământului
cad lacrimi ca nişte raze de soare, eliberându-i duhul.
se ridică oamenii care aşteaptă lumina
să facă lucrurile din ziua următoare. ziua nimănui?
nu ştiu dacă ţi-ai câştigat vreodată dreptul la nădejde.
eu mă simt destul de ciudat, sunt onest şi, în acelaşi timp, pătimaş.
vezi? precis ţi-ai dat seama că vieţuirea se învaţă împreună
la fel se transmite şi învăţătura...
Lumea este întoarsă în mine
Înţelesurile umblă după noi, cum umblă căţeii după omul jucăuş.
iar atunci când o femeie se ridică deasupra lunii ei
şi îţi prinde mijlocul, ţinându-te, strâns, între coapse, cuceritor,
iar tu îi înfăptuieşti voinţa răspicat,
atunci existenţa lui Dumnezeu se complică puţin în inima ta...
să nu uiţi că sămânţa pe care ţi-o cere,
cu suflări de moarte, este însăşi parte din inima şi din lacrima Lui.
Dumnezeu ar vrea să-ţi îmbrăţişeze sufletul atunci,
dar tu i-ai pironit în cruce mâinile pe trupul tău.
să mă credeţi, rugina se prelinge pe mine
ca pe o poartă nedeschisă de mult.
până mă vor face corabie, aş vrea să mai scârţâi.
lumea este acum întoarsă în mine, salvator, ezitant.
din acest motiv o pot şi stăpâni,
dinamizat din întâmplare în întâmplare.
Dinspre vară
Tremură lumina între toate cuvintele noastre,
cum tremură soarele între frunzele cu gurile deschise.
e vară, fluturii vechi se opresc deasupra lucrurilor...
se lasă peste frumuseţi, comparându-se cu ele.
adierile par nişte ezitări obiective.
un început de părere este această viaţă
şi oamenii aleargă goi dintr-o stare în alta.
fiecare luptăm să o trăim mai uşor. luptăm
ca nişte fluturi adumbriţi, nedezlipiţi de moarte,
de lanţul ei micronic, numit sintetic timp.
neştiind ce este fericirea, vrem să fim fericiţi.
căutăm să avem cea mai frumoasă fundă a respectivei legături,
pe care unii altora ne-o perfecţionăm,
în conflicte şi, când este cazul, şi în înţelegeri.
într-o sărbătoare continuă, ne imaginăm a fi nouă înşine cadou.
un lanţ alimentează materia cu gânduri.
eu pot să o ascult vorbind cu mine, uneori.
tu?
voi toţi sunteţi cai muţi,
nechezând înăuntrul unei alergări,
cu potcoavele izbindu-se de vise şi tocindu-se de fluturi.
pe toate le putem măsura...
ce vârstă, însă, o fi având libertatea?
Noroiul albastru
Din ochii tăi am să îmi fac permis pentru-a putea să trec,
învelit în lumină, o graniţă de umbră.
cu umbra asta ţi-ai încins inima şi talia.
iar dacă tu, vreodată, vei vrea să mă-nţelegi,
ar fi prudent, îţi spun de pe acum, să-ţi laşi un zâmbet de rezervă,
ca un fir întins, pe care la tine însăţi să te poţi întoarce
din experienţa noastră. este posibil ca amândoi să venim,
să părăsim, pentru o vorbă şi pentru un zâmbet,
impresiile de dinainte, lumea.
tu o să loveşti cu şoldurile umbra şi orizontul care cade
pe contururile tale.
dacă toate dorurile de aici ar putea fi scrise,
ar fi pe la noi aşa un noroi...
vei şti atunci că eu te-am adus într-un cântec mai nou,
cuvintele – vechi, înţelesurile – tari.
în cuvintele mele a strigat tăcerea care le-a premers.
Mângâierea pe dinăuntru a inimii
Nu cu mult în urmă, puteam schimba destine din câteva gesturi.
acum, am obosit. pentru moment...
degetele mele nu mai rescriu lumea înăuntrul unor inimi.
nici zâne moi nu prigonesc şi nici nu le mai leg
de câte un zâmbet frugal.
nici ochii nu îi folosesc drept gratii printre care femeile
să-şi strecoare mâinile.
au rămas de veghe lângă viaţa lor...
nu mai pot să-şi atingă propriile amintiri.
întrepătrunse contururi...
ce o mai fi înăuntrul acelor femei?
şi, dacă au putut-o căra, unde or fi dus atâta mângâiere?
lângă ele mi-am împlinit singurătatea, să pot să ştiu astăzi
cât de dulci iluziile sunt.
aveau şi ele problemele lor, esenţiale toate: ori sânii prea mici,
ori aspiraţia prea înaltă, sau, şi mai grav, li se înspicau
câteva fire de păr. referitor la sâni, îmi aduc aminte cum le
linişteam teoretic şi practic: nu trebuie să fie mari,
trebuie doar să fie. celelalte dezbateri abia de mi le mai amintesc...
le spuneam şoptit că nimic din ce făceam atunci nu era subliminal.
încet, nişte gânduri îmi rup toate pânzele pe care sufletul meu
le îmbracă. e ruşinat de acest trup care mi-a rămas gol
precum amintirea – povară aruncată omului de timp.
nimeni nu m-a oprit să văd cum păsări desculţe au călcat pe cer
numai din credinţa că nu vor cădea la pământ.
Poem peste care trecem mereu
Nu este materie care să nu aibă în ea promisiunea luminii.
prin urmare, ce motiv ai tu să-mi dăruieşti în seara asta trupul?
deşi vremea e încă frumoasă pentru vânătoare,
am înţeles dimprejur
că iubirea este biruinţa sensului asupra conjuncturii.
sunt oameni ale căror lanţuri au alunecat de pe trup
şi au rămas în urmă, pe drum, pentru ca mie să îmi fie uşor
să găsesc libertatea.
Traiectorii
Toate aceste lumi, cu care ne batem pentru a le supravieţui,
vin uneori şi se aşază înaintea unui gând,
iar alteori înaintea unui zâmbet,
ca el să poată trece mai departe.
sunt oameni care, ajutaţi de un astfel de gând,
călătoresc spre stele, zei, păreri.
cei ajutaţi de zâmbet studiază terenul...
părerile se întâlnesc undeva, ca nişte ape largi, mute.
chiar şi pe aici, dacă, vreodată, v-aţi uitat atent pe unde mergeţi,
nu cred că nu le-aţi văzut, pe alocuri, băltind.
cântecele nu încep în noi, ele rămân ale altora,
în noi doar se termină.
în câte o seară, în fiecare dintre voi rămâne o uşă deschisă.
gânduri, păreri, chiar şi inimi se pot adăposti,
de teama unor întâmplări considerate a fi importante.
nu vă miraţi de ce am fost singur!
am luat lângă mine,
de la fiecare în parte, singurătatea voastră.
şi regret că atunci când m-aţi urât nu am venit lângă voi.
De specialitate
Acest poem începe numai din punctul mort
şi nu are posibilitatea de a se termina.
doar pentru că am aflat că libertatea este atât de aproape,
suntem atât de singuri pe marginea gropii.
plâng unii pe-acolo... obişnuinţa, tradiţia...
ce să faci? trebuie să accepţi.
mai ales femeile, un tip special de sensibilitate...
îşi aduc aminte că uneori au fost înţelese.
câteodată, şi eu mă gândesc la cât de absurdă este acea alunecare.
nu eu propriu-zis îmi dau seama, numai naratorul...
până la urmă, nu are nici un sens să tot tragi la rame,
nu afli nimic, îţi muţi doar direcţia.
cel mult, o evadare...
omul, ca maşină făcută din sentimente, ligamente şi sânge,
e un adevărat bolid pe nişte drumuri albe, extrem de curate.
în urmă, rămâne să se constate istoria,
cu tot felul de aparaturi care măsoară impactul.
Poem luminat dintr-o parte
Dacă iei din afară un gând şi un sentiment reciclabil, răsucindu-le
ca pe un fir de mărţişor sau ca pe-o amintire închisă, recuperată
dintr-un social friguros, ai putea să binevesteşti,
în continuă primăvară, lumea dinăuntrul tău.
aşa cum face un copil care întreţine şi posedă timpul posac.
procedeul există doar pentru copii,
pentru ca ei să poată creşte, altfel nu ar fi posibil
acest lucru previzibil...
mă opresc aici, cu toate că îmi propusesem să duc acest poem
pe câteva pagini.
te las să trăieşti şi, oricum, nici încredere nu am în marile teme
prezentate într-o poezie.
aşa că te las să trăieşti...
nu trebuie să-mi spui că eşti liber, ştiu asta mereu,
doar mă uit împrejur. altfel nici nu mi-aş putea schimba
direcţia de mers.
oamenii sunt fluturi care zboară de foarte multe ori
în lumina răului care arde în ei.
Da
Tu eşti cu mult mai sensibilă seara
pentru că lumina te-a mângâiat toată ziua pe trup,
un trup ca o libertate deschisă spre bine şi spre rău,
peste care trece, nehotărât şi grăbit, Dumnezeu.
nu, versul de mai sus este erezie, funcţionează doar ca emoţie
estetică...
dulceaţa care ţi se odihneşte pe forme nu este lumină,
ea îmi întunecă mintea.
uneori zâmbeşti, deşi nu înţelegi nimic din cele ce nu vei trăi.
zâmbetul tău, el însuşi o condiţie, mă împresoară şi mă cheamă
să-l păzesc.
sunt grănicer de conjunctură şi nu-ţi las sufletul să plece.
am arma pregătită, lustruită şi menită.
orice mişcare ţintesc.
întunericul dezintegrează trupurile care mor.
nu mai au lumină înăuntrul lor, suflet nu mai au,
şi atunci putrezesc, nu se mai hrănesc din lumină.
tu eşti cu mult mai sensibilă seara...
o să te ridic pe mine, până sus, la punctul de comandă,
să-mi spui dacă poţi vedea mai mult,
să nu cumva să orbim fără să fi ştiut ce am fi putut să privim.
văzul este o combinaţie între lumina care cade oblic pe timp
şi materia care stă vertical, în poziţie de drepţi.
Pentru toate lucrurile
Dacă aţi şti că toate vă rămân în suflet,
chiar dacă vă mai aduceţi aminte sau nu...
ca o recapitulare, o informaţie a omului,
care nu se poate pierde vreodată.
Universul îşi produce toate acele mişcări
pentru fiecare om în parte, totul aşteaptă să fie cuprins
şi la marginea totului aşteaptă Dumnezeu.
nu am nevoie să-L văd, nu am nevoie de nici o dovadă
atâta vreme cât eu nu am pornit înspre El.
omul este mereu aşteptat.
altfel, degeaba tot treceţi pe străzi pentru a face rost de câte o idee
căreia să vă dedicaţi.
Încercare de surâs
Faptul că, indiferent ce se întâmplă, vrem continuu să iubim
şi să fim iubiţi este o dovadă a existenţei Lui
şi a singurătăţii noastre fără El.
prefer să nu vă mai explic...
întinde mâna, să vezi dacă mă poţi atinge până la capăt.
tu crezi că degeaba ai mână?
Plecarea unor idei din oglindă înspre lumea din spatele meu
Deşi inima mea are în sine universul întreg,
nu pot să nu văd cum anumite idei cad printre oameni,
sperând să fie supuse pieziş.
eu sunt un fel de zâmbet al timpului,
din care mai rupem cu toţii câte o dorinţă.
în inima mea este universul şi vreau să cunosc acest univers.
acum, sunt mai liber şi mă gândesc la moarte mai mult.
mai mult chiar decât atunci când a trebuit să omor.
eram prea tânăr, mi se părea normal să fac să cadă o privire
îndreptată spre mine şi care nu dorea să mă studieze prea mult.
anvergura unui sentiment este utilitatea lui.
ori de câte ori deschid ochii
şi, implicit, vă privesc în lumină,
văd cum sângele vi se usucă pe chipuri, e sângele de ieri.
drumurile pe care eu le parcurg sunt presărate cu eroi banali,
pregătiţi să trăiască şi ziua de mâine.
Poem indescriptibil
Sentimentul de a nu te mai simţi secetos şi singur pe pământul crăpat,
atunci când faci dragoste, este o iluzie.
nici în această primăvară nu voi dori să mătur
convingerile oamenilor, nu le voi trăi nici visele,
dar voi fi, în continuare, atent.
s-ar putea spune, din vreo prudenţă oarecare, că voi îmbătrâni,
nu am această grijă atâta vreme cât voi nădăjdui câte ceva.
relaţia pe care o am cu timpul din preajmă e frumuseţea lumii,
nu frumuseţea mea.
de multe ori omul îngroapă cerul în cărnurile sale
de spaimă că pământul
ar fi prea aproape şi nici nu poate fi văzut
dinăuntru înspre om...
de mic am aflat cum casele, străzile şi civilizaţiile
se îngroapă, cu oarecare siguranţă, în pământ.
Poem*
Să cumpărăm şi ziua care a trecut, spune mereu omul
celor care stau lângă el, fără ca el să ţină minte
că şi-a vândut chiar şi banii.
aceştia se povestesc pe sine unii altora, interpretând mereu
realitatea...
cu nimic nu se mai poate cumpăra ziua care a trecut,
pierdută fiind laolaltă cu mintea.
pentru asta, numai inima ta mai poate fi preţul.
spune-mi, omule, care este viaţa ta,
pentru ca eu să îţi zic dacă a ta este, cu adevărat.
ce ştiu aia sunt, dar ce sunt aia devin.
* după o temă dată de Alexandru Muşina, Putna, festivalul poezie.ro 2006
Despre verde, iarna
Soarele abia îşi conţinea conturul,
dar eu ştiam că era acolo, puţin mai nou decât mine.
de sub un strat de zăpadă,
ideea de verde aştepta să fie inspiraţia cuiva.
o zăream stând la pândă, spălând dinţii firelor de iarbă.
apoi, o altă lumină aştepta, din nou, cu gura deschisă.
Doamne, lumina mă ajută să văd binele din lumea Ta
şi Tu te bucuri de asta, laolaltă cu mine.
ciorna oricărui poet poate să ducă mai departe sensul
către înţelesul tăcut, îndepărtat şi extrem de particular...
Poemul de dragoste pentru fiecare dintre noi
Ca o străină eşti, rătăcind pe propriul tău drum.
lumea este acum o fereastră către întuneric. lumina,
cât ar fi ea de îndepărtată, este tot în tine,
adu-o la geam şi deschide fereastra, să pot să-ţi văd ochii!
i-am privit de atâtea ori de aproape...
numai aşa vei putea să vezi în lumină lumea
şi toţi oamenii care stau la geamuri. ochi în ochi, la geamuri...
cu bine! mai mult nu îţi scriu, este de ajuns.
până la urmă, ne vom putea privi, aşa cred.
şi dacă vor fi nişte zâmbete şi nişte ochi plecaţi,
poţi să consideri că lumea îmi atârnă de conturul gurii
şi că ochii mei au început să nu mai poată sprijini
privirea lui Dumnezeu.
lumea îmi atârnă de conturul gurii, obligându-mă să zâmbesc.
of, ce lume grea!...
e şi ea om.
De avut în vedere
Vârstele unora abia de se ating de vârstele altora.
ar fi bine să cred ceea ce ştiu deja, liniştitor, fără a-mi prejudicia
condiţia, urmările, speranţa, principiul.
timpul îmi condimentează chipul, îmbătrânind un zâmbet
pe care l-am lăsat unor oameni drept gaj.
toate îşi încep viaţa în locul în care se dezbracă şi aşa, goale,
năzuiesc...
pleoapa lunii îmi strecoară lumină pe tâmple,
iar eu nu sunt decât o secţiune în interiorul unui întuneric.
tăiat însă de o sabie albastră, cu ascuţiş dumnezeiesc,
întuneric format din libertatea mea de a alege răul...
până când voi uita felul în care am ştiut să văd.
vreau să evadez din lipsa luminii,
vreau să mă întâlnesc cu rostul materiei.
o femeie care îşi leagănă întruna şoldurile
este întocmai ca marea – pierdută şi străină într-o îndepărtare. o
măsor cu braţul, aşa cum aş face cu îmbrăţişarea.
astfel, îi dezlocuiesc şi îi parcurg darurile care îi rămân...
tu şi inima ta, îmi puteţi reda viaţa pe care aş vrea să o dau?
Temporală
În timp ce muzele s-au transformat în femei,
eu am îmbătrânit.
nu mi-e teamă că mă vor învinge şi îmi vor lua privirea,
redându-mă întunecosului gol,
ci doar că va trebui să lupt continuu cu ele,
pierzându-mi din puterea de a căra dragostea la groapa comună.
până când inima mea va bate-ntr-o femeie,
apoi într-un copil, mai am de privit,
încă mă mai pot înţelege, răzgândi şi ierta.
zilele foşnesc sub picioarele timpului.
cineva le mătură abstract, prindem foarte puţine sub tălpile noastre.
toate se adună şi ard, ca un rug, în memorie.
vrăjitoriile ne sunt pedepsite, iar ascultarea faţă de timp şi de rost
o ducem la capătul fricii.
este curat viitorul, ca nişte arbori tocmiţi să ne arate că viaţa există,
inclusiv direcţia pe care ea ar trebui să crească.
numai de asta să fie moartea atât de previzibilă,
pentru că ştim atât de multe lucruri despre viaţă?...
Au trecut nişte veri, au trecut nişte oameni
Precum un cerşetor care adună cu mâna înfrigurată
monedele căzute din buzunarul unui fericit,
aşa adun eu unele cuvinte din bucuria Lui.
toate serile în care am fost singur mi s-au întors la marginile inimii
pentru ca bătaia ei să le împingă într-o lumină eternă.
eu sunt copilul care zâmbeşte cu ochii ridicaţi înspre cireşele roşii.
mi-am pus după urechi pe mulţi dintre cei pe care i-am întâlnit
la un moment dat.
au trecut nişte veri, au trecut nişte oameni...
ciudat cum îmi rămâne lumea! sufletele lor şi gustul, uneori.
cei care mai sunteţi lângă mine acum, în evul mulţimii,
călcaţi atent pentru că drumul se opune mersului!
oglinda aceea, pe care o duceţi cu voi...
nu vă mai spun ce este cu ea pentru a crea poezie...
rămâneţi însă un moment în plus, cu oglinda spre mine!
e vorba de acel moment care nu se mai pierde,
pentru a putea vedea dacă eu şi lumea dinapoia mea suntem iadul.
Crinul trandafiriu de la Cabinet
Domnişoarei Corina Trandafir, redundant
În ochii tăi eu am zărit apropierea şi am înţeles cât de responsabil
ar trebui să fiu, în cazul în care ai accepta să te întinzi.
în timpul liber, femeie politicoasă,
nerefuzând diversitatea de cefe păstoase şi în valuri din aparatul
de partid şi de stat şi schimbul de informaţie cinegetică,
iar între 9.00 şi 17.00, machioră de morţi,
minus pauza de masă, un nume de cod pentru gustarea caldă
de la intersecţia de peste drum.
această pauză în funcţionăreala ta ai susţinut-o ca fiind obligatorie
pentru toţi angajaţii MCC, luându-le 30 de minute din zi,
doar pentru ca tu să ai motiv să ieşi din minister, evident,
în cu totul alţi parametri orari, pentru întâlnirile devenirii tale,
cele care, fiind prea multe, nu mai aveau loc în gurile nopţii...
oricum, referitor la deveniri,
nu ai tu păsărici câte poduri de palmă am eu.
voi, femeile, deşi nu prea ţi se potriveşte încadrarea,
sunteţi întocmai ca sursa de lumină electrică –
luminaţi atunci când vă aprindem.
în rest, plăteşti doar abonamentul.
între soare şi mine, deloc nu există distanţă
pe care să o poată întunericul parcurge. când iei o femeie de mână,
cine poate măsura depărtarea dintre cele două suflete?
numai lumina, evident...
calc în fiecare zi peste prezenţa ta cu ochi desculţi
şi foarte muritori, derutant pentru sugestia privirilor mele,
într-un ritm ales întâmplător,
învăluit de zâmbete ce-ar fi putut să fie pentru oricare dintre voi.
va trebui să te consum degrabă,
ca pe o proprietate nerecunoscută de autorităţi...
mărturisirea că toţi bărbaţii sunt jeguri şi că nu există nici unul
de care să nu te foloseşti nu îţi articulează deloc feminitatea.
acel jeg îţi este hrană, nu poţi, aşadar, să-l denunţi,
continuând procesul întreţinerii lui. pe de altă parte,
în matematica asta, în care îţi calculezi viaţa, cu ce fel de numere
o faci? cu numere întregi sau cu numere raţionale?
flaşnetarul a-nceput să aibă acces la tăcere, are chipul unui mort,
de împrumut pentru că el nu a avut niciodată numai unul al lui.
acesta de acum este descompus de distanţa dintre ceea ce
îşi propune şi ceea ce este de fapt, putrezeşte anunţându-şi
succesele. o înlănţuire de minciuni şi complexe.
trebuie să recunoşti, este destul de ciudat să vezi un mort plimbat
prin instituţie, fără să fie depus în sicriu şi fără a prezenta
fenomenul natural de înţepenire.
în drum spre biroul ministrului sculpturii
(sintagma aparţine unui consilier personal şi am preluat-o
pentru gradul ridicat de concizie),
la fiecare răscruce de holuri, cortegiul se opreşte şi aruncă,
în urmă, cu monede publice.
cine, de unde şi în ce scop l-a adus aici?
ce? noi nu ştiam şi singuri că viaţa-i trecătoare?!
e tragic şi traumatizant să te oblige cineva, în fiecare zi,
să vezi ce poţi să ajungi dacă n-ai noroc.
aşa cum lumina se întrupează în carne, mă gândesc că ar trebui
să se întâmple şi cu văzul meu, există câteva similitudini.
pentru că mocirla nu îţi este de ajuns să te ascunzi,
te-ai fi culcat sub interpretările mele
şi, pentru că nici mie lumea nu îmi e de ajuns, aştept să te trezeşti
cum vei dori tu, cu ochii deschişi spre nişte cuvinte,
deşi eu atunci voi fi demult
înăuntrul văzului tău, imediat sub frunte, cu o mână discretă,
atârnând interior, în spatele inimii în care ai strâns întuneric.
lumina se mişcă pe deasupra lucrurilor, scoţându-le cu viaţă
din beznă.
O seară de primăvară
Ai avea tu chef acum să venim dintr-o parte,
ca o ploaie de vară peste obrazul subţire
al unor fire de iarbă?
împinşi de lumină în braţele timpului,
să ne aşezăm înaintea lumii şi să punem de o discuţie balcanică?
fie ea şi de dragoste...
e atât de însemnată între alte feluri de vorbire,
încât conţine pulbere strălucitoare de pe drumurile Bizanţului,
e atât de importantă pentru viaţă, încât parcă ar avea,
peste sonorităţile goale, petece de vorbă de-a gata.
cu ele se îmbracă istoria când umblă pe aici,
pentru a nu fi batjocorită sumar.
vorba de-a gata, fără referinţă într-o realitate, este, în acelaşi timp,
exerciţiul de transcendenţă al omului de pe la noi.
acesta are priceperea şi bucuria de a se lăsa cu fruntea sub val.
discuţia balcanică e atât de întinsă,
de parcă ar fi ea însăşi un traseu al timpului...
salcâmii răspund buzelor luminii
cu nişte flori dulci,
iar vorbele noastre, care sunt tot lumină,
au răspuns cu o aromă specifică timpului pe care îl vom consuma.
mai crezi tu acum că prietenia dintre noi
e doar o problemă a sufletelor noastre?
hai să vorbim! nu vrei să avem un proiect pe care să-l suprimăm,
discutându-l?
şi copiii trebuie închinaţi lui Dumnezeu, din Dumnezeu fiind.
şi ei se nasc în urma aceloraşi cuvinte...
nimic nu rămâne afară,
este necesar ca toate înăuntru să fie...
îţi spun un secret: “afară” nici măcar nu există.
cuvântul creează materie. deşi românii au tăcut,
noi hai să vorbim!
posibil să putem schimba, mai într-o parte, lumea,
doar trăim şi noi printre contemporani...
Poem social
S-a încruntat la geamuri chipul lumii
şi nu ne-a mai rămas decât să ieşim în curte,
gândurile noastre fiind gardul.
păsările de pradă,
ca nişte sprâncene secerând lumina unor ochi nevăzuţi,
s-au apropiat de inima noastră.
în curte, soarele este atât de puternic! pun mâna dreaptă la ochi
şi mâna îmi pare de aur.
pe tine te aşez în dreptul omenirii şi devii, dintr-o dată,
doar o simplă etichetă a ei.
fiecare bărbat îşi are dumnezeii săi,
fiecare femeie, la fel, îşi are dumnezeii ei,
care sunt puţin mai sensibili, inconstanţi
şi ezitanţi într-o oarecare măsură.
pentru a scăpa de complexul de superioritate,
deşi dumnezeii bărbatului au aflat de dumnezeii femeii,
îi cam ignoră,
pe motiv că niciodată aceştia nu devin de ajuns...
bărbatul şi femeia, unul cu altul, se mai întâlnesc,
dar dumnezeii lor, între ei, niciodată...
Destăinuire simplă
Din cauza mea timpul îmi străpunge trupul, ritmic,
aşa cum a vrut omul. şi, în loc de sânge,
cad picuri dintr-o veşnicie.
fără El, cuvântul meu e numai o părere, un scâncet animalic,
nu are în sine chemarea universală a comuniunii.
iar inima mea conţine în sine universul întreg,
nu este o fărâmă din el, este totul, aşa cum vă spun,
din simplul motiv că în ea este Dumnezeu
care neîntrerupt mă priveşte, întreg, de acolo.
nu ştiu dacă înţelegeţi de la cine aflu eu continuu cât sunt de liber.
Fragment de scrisoare
Frumuseţea îşi ia pe lângă ea penibilul ca pe un fel de martor
care s-o mărturisească înaintea lumii
şi să-i faciliteze percepţia.
am ales să scriu despre orbul
care niciodată nu se va mai putea întoarce acasă pentru a muri.
acesta vorbeşte de pe drum, nu ştiu exact unde se găseşte acum.
uneori, mai aflu de la câte un semen drăguţ, supus de repere.
îmi plâng gândurile peste trăsăturile din veci ale chipurilor voastre.
prin adresare, v-am ales să-mi fiţi contemporani pentru o vreme,
nişte străini impacientaţi de întâlnirea cu speranţa şi cu marile idei.
vă fac mărturisiri, nu mi se întâmplă prea des,
realitatea e aceeaşi chiar dacă oglindirea ei se face printr-un ciob
sau printr-o oglindă întreagă.
dacă eu mă schimb, şi lucrurile dimprejurul meu se schimbă.
dacă tu te vei schimba, eu însumi voi fi schimbat atunci,
de vreme ce te-am putut astfel privi...
din această lume, nu mi-a trebuit nimic, cu excepţia timpului.
Omului
Omule, mă voi vindeca de toate plăcerile şi visele tale
numai dacă voi muri pentru tine.
limitat prin naştere, numai prin moarte voi putea să fiu liber.
femeie, îmi eşti atât de dragă!
te privesc şi te văd ca pe o mască a inimii mele,
pentru că inima mea s-a primenit cu tine
pentru balul acesta al lumii.
toată muzica o dau gândurile tale, rostite şoptit, cu buzele moi
şi cu ochii.
mâinile mele, un zbucium materializat al sufletului,
au început să te mângâie, în loc să-ţi arate
unde ar trebui să priveşti, pentru a putea să vezi acolo totul,
inclusiv pe mine.
să fie moartea linişte şi viaţa numai sunet?
Ştafeta
Tu, cel care ai vrea să îmi afli zâmbetul
cu care am alergat umăr la umăr cu lumea, opreşte-mă!
pune-mi mâna în piept şi smulge-mi ştafeta,
privindu-mă în ochi!
ea este suferinţa de a alerga fără nimeni în faţă.
aleargă şi speră că vei învinge lumea,
că vei fi ulterior o matriţă pe care îşi vor tipări unii sufletele,
prin presare.
şi aşa mai departe...
mereu se găseşte câte un prost care să se deştepte visând.
O vorbă
Dacă în inima mea ar intra măcar un sentiment al lui Hristos,
între ea şi soare nu ar mai rămâne prea mari diferenţe,
dintr-un anumit punct de vedere ar fi chiar identici.
ar străluci râurile repezi pe sub cuvintele pe care vi le adresez,
florile s-ar deschide înaintea unei singure priviri,
iar femeile şi-ar mângâia pântecul, simţind cum de acolo
are cineva ceva de vorbit, să ne ducă mai departe povestea
şi timpul care ni s-a repartizat. iarba, apa, florile
şi toate zâmbetele fetelor sunt numai locuri unde trebuie împlinită
bătrâneţea, cea care absoarbe în sine culorile toate,
făcându-le una cu pământul...
Tu, Doamne, ai lăsat bătrâneţea să iasă din noi înspre lume
ca nu cumva să ne mândrim că nu o mai vedem şi, astfel,
ea n-ar mai exista...
dar cum se face însă că exact atunci ne pari mai aproape?
pentru Tine e atât de uşor!
aşa ar zice ăştia care nu prea ştiu cum stă treaba.
eu, fără Dumnezeu, nu pot face nici măcar un pas,
nu mai am pe ce mă sprijini,
chiar dacă îmi vine uneori să mă cred independent.
sper să îmi folosesc bătrâneţea
pentru a-mi camufla cel puţin împotrivirile de acum.
deşi calc peste El câteodată, ştiu că e mereu sub pasul meu,
mai mult decît este pământul pe care tot timpul îl văd,
care mă încântă, mă hrăneşte şi mă primeşte în el, la sfârşit.
abia atunci voi şti întru totul pe ce mi-am sprijinit pasul
în toată viaţa asta, în care v-am avut în vedere...
fugim de minuni şi de unele taine doar de teamă că nu există
suficientă realitate în noi.
Despre femei, cu dragoste
Femeile care sunt socotite a fi convenabile pentru agricultură
sunt mereu în atenţia bărbatului, vechiul blestem.
cu roadele care trebuie câştigate din greu, cu sudoarea frunţii
în care îşi va mânca pâinea, până la întoarcerea în pământ...
ce le place bărbaţilor să li se facă de către aceste femei:
să fie atinşi cu mâinile lor ezitante, cele cu care mereu promit
câte ceva, să fie atinşi pe coasta aceea foarte importantă,
din care se fabrică istorii şi lucruri speciale.
bărbaţilor le convine să li se atingă coasta
şi apoi le place să le recreeze.
singura problemă este că, fiind recreate de atâţia bărbaţi,
uneori mai refuză şi, în consecinţă, nu mai sunt tot timpul
socotite a fi convenabile pentru agricultură.
eu cred că în curând, de atâta emancipare sexuală,
o să li se apropie fetelor vocaţia de pământ într-o aşa măsură,
încât vor lăsa dâre pe toate drumurile devenirii lor,
întocmai ca melcii.
până mai ieri, eram zugrav de inimi de femei
şi ziditor de vieţi domneşti.
Aşa cred eu că îi voi spune, într-o bună zi, unei femei
Toţi oamenii de care se ţine cont,
atunci când avem de făcut câte un lucru,
şi-au legat numele de ceva – o victorie, o descoperire, o ficţiune,
o teoremă, o formulă de calcul...
eu, pentru că am fugit de mai toate lucrurile care nu sunt eterne,
mi-am legat numele de tine, cea care eşti efect al celor de mai sus,
când acestea sunt adunate la un loc, pentru conformitate.
Procedura
Tu procedezi aşa cum fac vânătorii cu animalele mari, când,
pentru a le opri suferinţa, se apropie şi le înjunghie,
ştergându-şi de sânge cuţitul şi mâinile pe blana lor caldă.
apoi se ridică şi se uită în jos...
în loc de cuţit, pentru că acesta s-ar toci până la urmă,
tu îţi foloseşti uneori privirea şi alteori sufletul.
numai că eu sunt animalul întreg,
te privesc din tine însăţi.
Primăvara la Agigea
Lumina se lipeşte de pietre şi de umerii mei, nesupusă, dar tandră.
valurile unei realităţi previzibile izbesc în mine,
talazoterapia asta cică face bine circulaţiei sangvine.
eu cred, câteodată întreb lumea dimprejur dacă este aşa,
că lumina, ca şi sufletul, nu poate să aibă răni...
există o expresie, cu rănile sufletului, dar o consider a fi
o construcţie nefericită, precum cele care falsifică înţelesul
prin căutarea unor emoţii la îndemână, prin plasticizare, mai ales.
din acest motiv, eu prefer uneori exprimarea simplă,
care nu are posibilitatea echivocului. şi, pentru a vedea că este aşa,
vă transcriu o întâmplare, într-un fel de poem de mare actualitate,
şi ca limbaj, şi ca paradigmă personală, singurul, de altfel,
pentru care se justifică avertismentul de la începutul cărţii:
Liviu Ioan Stoiciu mă tot văzuse adunând melci foarte mărunţi,
şi la Vama Veche, şi la 2 Mai, şi la Costineşti, şi pe la Eforie Nord,
dintre cei mai mărunţi, de toate culorile şi de structuri diferite.
în ultima zi, la Agigea, văzând că adunasem din nou
mai mult de un buzunar, mă întreabă, oarecum de circumstanţă,
fără vreo curiozitate specială:
-la ce îţi trebuie toţi aceşti melci?
eu, neputându-mi opri un zâmbet specific, atotştiutor,
mai ales atunci când lucrurile ţin de mine, i-am răspuns:
-mi-i apropii de ureche pentru a putea să-mi regulez
din când în când auzul...
îi dăruiesc celor care au melancolii culturale
sau teme la zoologia marină.
Stoiciu a rămas vreo trei secunde foarte nelămurit,
apoi mi-a dedicat un hohot de râs şi a continuat:
bun, dar atât de mulţi?
am preferat să-mi duc zâmbetul la capăt,
să-l lipesc de marginile mării, care pare a fi o gură de cer,
nu neapărat singura, doar la îndemână.
lui Stoiciu nu i-am mai explicat despre multiplele obligaţii didactice
ale studentelor de la biologie, de speciile care fuseseră considerate
dispăruteşi acum reapar pe plaje
sub mâinile lor foarte bine întinse.
nu i-am mai spus nimic datorită educaţiei şi din politeţe...
în plus, sunt momente în care bărbaţii, ei între ei,
nu apreciază atât de mult sinceritatea, aşa cum, bunăoară,
se întâmplă cu femeile...
Posibil de dragoste
Din păcate pentru mine, eu mai cred că,
în insolubila trecere, nu e lucru mai plăcut decât să privesc
în camera mea, odihnindu-se în pat, sub un cearşaf întins,
un şold de femeie frumoasă.
dincolo de mâna mea, îl văd ca pe un bold
cu care prind prezentul în pieptul străinei veşnicii.
explicaţie: trecerii i-am zis insolubilă pentru că nu se dizolvă
în nimic, nici măcar în paharul pe care trebuie să-l privim.
şi a privi este acelaşi lucru cu a bea, uneori.
acestui gen de tablou oamenii îi mănâncă toate culorile.
din păcate pentru mine, eu mai cred că
al doilea lucru plăcut este să laşi întinsă o femeie frumoasă
şi, pe alocuri, deşteaptă (noi cu toţii suntem, pe alocuri, deştepţi),
să o laşi atât de întinsă, precum este râma uitată de lumină
şi de propriile ei aspiraţii în ploaie.
dar nu, ce vorbesc eu?, râma e un organism precis...
femeia frumoasă trebuie lăsată atât de întinsă şi de strălucitoare,
ca o pată de motorină pe asfaltul ud,
peliculă de posibile culori în schimbare...
explicaţie: când am spus că trebuie lăsată într-un fel anume,
mă gândeam că ar putea să fie atât de întinsă,
încât să nu se mai poată desprinde de ochi.
femeia este, mai precis decât lumea, o sală de aşteptare.
al treilea lucru plăcut, mai general,
este trenul care transportă femei înspre propriile lor cedări.
Căldura
A mai venit o dată vara peste neamul meu pentru ca lumina
să-i vindece rănile. trecerea ei îi ajută pe români...
venind din fatalitate, ei sunt dedicaţi secundei.
bucuria mea se află în genunchi. ea se ridică la inimă
numai dacă inima se înalţă la cer.
unde sunt omizile ministeriale care mă înjură pentru acest lucru,
ca eu să le vorbesc şi să-i transform în fluturi?
în toate cele de pe-aici, dimprejur, îmi descopăr limita.
numai în Hristos mă simt fără margini.
Un poem pentru un final
Aceste idei s-au desfăşurat istoric pe plaja din Agigea,
“La trei bacili”, cum îi mai spune profa mea,
unde acum vreo zece ani am constatat eroarea neokantienilor
mimetici şi m-am subordonat, în parte, civilizaţiei locului ascuns şi
umed, eu fiind de natură şi de nume solare, având în sine
porunca precisă a vieţii. obişnuiesc să fac plaje pe stâncile digului,
unele dintre ele rămânând până astăzi numai ale mele.
deasupra lor arăt (şi e firesc să fie astfel), mi-a spus o învăţăcică
în ecologie umană, ca un rar exemplar de capra hircus ibex, rătăcit
prin zonă, exersând vederea înspre Eforie pentru a-şi demonstra
că există cazuri când coarnele niciodată nu cad...
prefer acele stânci, oarecum îndepărtate de aspiraţia comună
a confortului corespondent nisipului fin,
bun doar pentru metafore frivole şi pentru picioare plăpânde.
în plus, mai e o problemă pe care aş situa-o la limita dintre
moral şi biologic. ei, cum să nu existe o asemenea limită?!
bineînţeles că o ştiţi, dar nu i s-a spus niciodată aşa:
în preajma dezgolitelor femei, în genere,
pe acolo fiind cele mai multe studente, conforme cu potenţialul
pedagogic al locului, mi se modifică, în sens ascendent,
capacitatea de percepţie a lumii, implicit a contemporaneităţii.
ar trebui, în consecinţă, să mă tot scuz fiecăreia în parte,
iar mie nu mi-au plăcut niciodată politeţurile care sunt supuse
unui reflex social de natură mecanică.
de asta prefer să-mi luminez trupul mai de sus, de pe stâncile vii,
nu de pe nisip. oricum, pentru echilibrul ecologic
şi chiar pentru mediu este exact acelaşi lucru,
numai că văd altfel condiţia morală a iubirii
ca sursă a cunoaşterii lumii...
Poem scris după o ploaie de vară
În creiere ni se termină timpul şi inima e locul
unde el se naşte, pentru fiecare dintre noi în parte.
în rest, nişte secvenţe care duc la eternitate,
legăturile dintre acestea fiind un aport personal,
căruia i se mai spune viaţă, trăită, de preferinţă, în libertate.
tinerii, întocmai ca bătrânii, trec doi câte doi prin locuri ferite.
au ieşit, pentru moment, din vâltoare, fiecare având
un cu totul alt motiv.
unii cred că mirul curge şi din sfârcuri de sfântă,
iar alţii constată că Dumnezeu se poate găsi în domolirile lor.
nu îi condamn prea mult pe nici unii dintre ei,
mie însumi îmi zâmbesc şi cărnurile crude,
şi Dumnezeu îmi surâde prin nişte întâmplări.
dar oare veşnicia, pe care o port,
o fi ea mai mică decât timpul pe care îl trăiesc?
oricum, niciodată inima mea nu va înceta să bată.
De sfârşit şi de bine
Noi, oamenii, suntem nişte roţi pe care se transportă timpul,
niciodată gratis.
trecem prin noroi, alteori prin praf, prin bălţi şi pe drumuri bune.
câteodată, putem să traversăm şi petece de cer.
toate acestea nu sunt decât semne că drumul există.
văd împrejurul meu cum toţi îmbătrânesc, mai ales femeile...
obrazul şi zâmbetele, speranţele lor şi gâtul,
mâinile şi ochii care le-au văzut –
ele ştiu tot timpul că ochii care le-au privit într-un anume fel
au rămas într-o oarecare măsură ai lor.
în ceea ce mă priveşte, schimbările-s minore, de nebăgat în seamă.
la o privire mai atentă, aş putea fi însuşi timpul
dacă toate aceste lucruri ar veni din inimă,
pentru că aşa e lumea, o rană spre înăuntru întoarsă,
ea fiind pe jumătate universul întreg, iar cealaltă jumătate
e inima mea. cu bine!
Lumina întreagă nu poate sta-n lanţuri,
pentru că însuşi lanţul devine lumină.
Cred deci exist
După ultimul volum “Graiul vostru, viziunea ţăranului din Gorj asupra lumii”, volum în care poezia lui Marius Marian Şolea era cuvântul ţăranului smuls din înţelepciunea nativă - aruncat în tăvălugul vieţii moderne, căpătând astfel o altfel de conştiinţă, spiritualizată pervers, ce luptă continuu pentru conservarea sacrului -, bănuiam o ascensiune spirituală manifestată prin alte mecanisme ale exprimării.
Într-adevăr, debarasându-se de graiul gorjean şi adoptând mecanismul raţionamentului metaforizat, pentru a se feri de banal, aşa cum el însuşi ne mărturiseşte în poezia “Cu bine!”, Marius Marian Şolea împărtăşeşte cititorului Adevărul ascuns pentru mulţi, asumându-şi astfel o misiune apostolică. Temele poeziei sale nu s-au schimbat, ci au căpătat o nuanţă academică, educativă, folosind nu doar parabola dar mizând şi pe intuiţia cititorului pentru a se face înţeles până şi în lucrurile nespuse “Însoţitorul”- ...fiecare poem, pe lângă educaţia cu care trebuie să facă dovada, mai are să-şi arate inclusiv respectul pentru tot albul rămas împrejur, cel care te conţine.”.
Dacă în volumul mai sus citat, autorul inducea starea de iniţiere prin limbaj popular sau prin discursul copilului gorjean, ca receptor al lui Dumnezeu, fără de care nu poate face nici un pas, poezia din volumul acesta (“O vorbă”), ne convinge că Marius Marian Şolea se află în posesia Adevărului pe care ni-l împărtăşeşte încifrat, supunându-ne la efortul intelectual de a-i împărtăşi experienţele revelatorii. Nu se poate să nu îi citeşti poezia fără a te întreba dacă nu cumva eşti strâmb, sau dacă femeia ideală a rămas în rai, sau dacă nu cumva rărunchii lumii suferă un blocaj ce necesită intervenţia directă a poetului ce, sigur pe el, cauterizează îndesând în locul bolnav revelaţii.
L-aş numi poet social dacă această încadrare nu şi-ar găsi în contemporaneitatea poetică un corespondent mizer, de un realism insalubru şi resemnat; poet religios dacă nu s-ar juca atât de flexibil şi viclean pe degetele lui Dumnezeu, lipsit de inhibare, alăturând două concepte incompatibile cu lejeritatea pe care numai un parteneriat cu divinitatea o poate asigura: “Simplu”- “...cum se întâmplă în cazul soarelui/care este umbra materială a lui Dumnezeu.// toate părerile noastre, întocmai ca femeile, până la urmă cedează”; poet de dragoste dacă până şi declaraţiile ascunse n-ar purta în sine prezenţa lui Dumnezeu prezent între autor şi femeie. Aş îndrăzni să îl declar poet al revelaţiei ce îşi asumă toate riscurile acestei condiţii într-o contemporaneitate care s-a îndepărtat de Dumnezeu.
Paul Bogdan
|
bravenet.com