Cuprins
Prezentare Marin Mincu
Ritmuri din Corşor
Ai de peste Olteţ
Hăulită
Specialistu’
Copiii aşteaptă pe garduri
Despre fotbal
Conferinţă
Balada botiţei de sânger
Despre berzele care umblau prin bălţi cu picioarele albe
Dragostile mele cu o fată
Sau o altă viziune a mâncării mele
O fi vreo vorbă de-a lor
Cum se trag oltenii de la rimă
Vorbe încherbate
Preşedintelui Academiei Române
Înfrângerea
Referendu’
Răcănelu’
Molda
Poem fără oi, chinuirea şoarecelui
Vecinele
Mejdina din cimitir
Constatare
De copilărie şi de altceva
Confirmarea
Moş Berdiţă, Costain şi lecţia despre lubeniţă
Înţelegerea lucrurilor din două puncte de vedere
Felul oamenilor
Cu purceaua la târg
Cum este la mine, la ţară; despre sentinţe metafizice şi fonduri ancestrale
Cu vacile pe la Ponor
Vorbe
Neica Pătru
Strigarea unuia de prin sat
Mâţăle şi ţâţăle
De dragoste galinacee, într-o singură frază
Fiordu’
Începutul
În memoria bunicii mele Maria, de dorul căreia am scris mare parte din acest volum, folosind deseori rostiri şi cuvinte vechi, în care am început eu să vorbesc limba română. Consider că dacă acestea se vor pierde, se va pierde timpul.
Acest volum reproduce integral poeme cu un anumit specific, apărute în cărţile “Un peşchir şi o ţâră dragoste” (2004), respectiv “Contemporan cu Dumnezeu” (2005), ambele publicate la Editura Muzeul Literaturii Române.
Prezentare Marin Mincu
Marius Marian Şolea (n. 1974) e un poet solitar ce nu se înscrie în nici o promoţie, deşi biologic face parte din generaţia 2000. Ceea ce îi dă singularitatea, în contextul poeziei tinere actuale, se leagă mai ales de apartenenţa sa la acel tip de discurs oral pe care l-am mai descoperit în ciclul “La lilieci” al lui Marin Sorescu, tot oltean şi el. Sorescu a înregistrat acel ton idiomatic profund al locuitorilor din satul său natal, Bulzeşti, creînd apoi o adevărată saga a bulzeştilor. Cam acelaşi lucru face şi Marius Marian Şolea pentru idiolectul diferenţiat al celor din satul gorjean Corşor. Nota specifică a acestui limbaj poetic este forjată şi autoreglată continuu prin vorbire, adică printr-un timbru special al pronunţiei; toată energia autenticităţii se nutreşte din actualizarea în rostire a unei experienţe existenţiale fruste ce întreţine şi înteţeşte originalitatea unui stil de viaţă irepetabil. Se poate spune însă că Marius Marian Şolea se desprinde mai mult decât Marin Sorescu din strânsoarea coercitivă a idiolectului ţărănesc, reuşind să confere mai mare libertate expresivă subiectului poetic. De aici şi provine toată vigoarea sa discursivă: din capacitatea artistică de a se afla concomitent înăuntrul şi în afara unei trăiri semiotice permanente. Nu mă îndoiesc că această poezie proaspătă ne restituie un filon tradiţional, reactivat din perspectiva unei sensibilităţi postmoderne.
Ritmuri
din Corşor
Înainte multă vreme oamenii cunoşteau bine muierea
şi nu-i îngăduiau să vorbească ne-ntrebată,
nici când se sporovăiau de-ale casei, d’apăi de altele!
n-avea muierea nasu’ de acu’, în faţa bărbatului
vorbea numai în gând! şi-n boscorodeală când îi venea şi ei chef
să-l mai înfrunte,
da’ nu făcea asta pe lângă el, ci numai pe bătătură,
altfel fura una după ceafă. bă, cân’ să-ntâmpla aşa, bagă de samă,
se liniştea de parcă ar fi fost la începuturile lumii,
pe lângă ăia doi copaci.
mda, nu zâc, era pe-aci, pe undeva, o greşeală,
da’ frica trebuia să fie întreţânută cumva. aşa trebuia -
frică de bărbat şi de Dumnezău.
măă, ce dragoste se naşte din frică!...
da’ şi bărbatu’ era om, nu leşinătură, avea măsură şi casa era casă,
nu se ocupa cu toate cacaioavele. acu’ muierea deveni şi ea om,
lepădă baticu’ prins su’ bărbie şi tras înspre frunte
până la pieptănătură şi un’ s-adună măi mulţ’ - hop şi ea!
ba ni’ n-o măi recunoşti de la vreo cinci stânjeni că măi e muiere -
poartă pantalonii strâmţ’ şi haine cu cravăţi. ca oamenii!
ce vorbeşti! nevoie mare!
tiii!... bă, şi s-o auz’ cân’ vorbeşte! nici nu zâci că e muiere!
acu’ nu se măi brodeşte nimica,
s-a’ schimbat toate, s-a schimbat şi muierea, s-a făcut şi ea om,
e egală cu el. eee..., pasămite că a evoluat careva,
că doară nu s-o fi tâmpit bărbatu’...
acuma s-o spunem p-a dreaptă: deşi era socotită proastă
şi nu prea avea drept la votare, cam toţ’ ştiau că ţânea casa
şi toată rânduiala, iar la lucrurile măi mici îi mergea bibilica
măi fuga. da’ iote, nu măi vrea niam să fie socotită aşa,
se dădu de cur! he!
da’ ce, dragostea măi e cum era?! bărbatu’ o vedea la horă,
o lua de minţ’, o încânta o ţâră, o bodicăia pe su’ cămaşe şi gata!
dejuga la ea! mergea atunci, nu era plin de naule ca acu’...
şi nu le-ncutiţa orişicine, numa’ cine se putea arâni!
o viaţă muncea bărbatu’ lângă ea pentru copiii lor,
o ţânea mereu lângă şold cu ăi mici handără după ei.
acu’ tot ce vrei de la muiere îţ’ dă fără condiţii, iar, rar,
cân’ îţ’ pune condiţii, te duci învârtindu-te! îţ’ vine să iei câmpii,
nu alta! bă, îţ’ plăcea muierea fără s-o cunoşti!
şi nu ştiu cum, da’ se potriveau toate cân’ o luai!
inclusiv caracteru’, vorba asta de umblă az’ pe la tribunale. auz’ tu
minune! ori le potrivea pe toate Dumnezău şi nimeni n-avea habar.
nu mai are viaţa nici un chichirez!
acu’ aştepţ’ să mori şi te uiţ’ cu oichii! câte întâmplări!...
nu măi ai chef de nimic, se răscăcăi lumea, auz’ tu?!
bă, băiatule, bă, n-aveai nevoie de nimic dacă munceai,
sara luai ’col muierea-n braţă, băgai un lemn în gura sobei,
aranjai tuturiga cu coceanul şi se zburlea mâţu’ toată noaptea!
o ceapă cu sare pe inima goală şi un codru de mămăligă
dacă băgai în gură, da’ era frumoasă viaţa!
aşa a fost pe-aci, iar ăi de sunt acu’ de la oraş ar trebui
să cam bage la căpeţe. originea asta ne măi ţâne nouă astăzi
capu’ bun. cât s-o mai putea.
eu am o mare consideraţie pentru partea muierească
a originii mele. bunica dinspre tată, Măria lu’ Băzăvan
de la Corşor, mi-a spus într-o iarnă după ce mă întrebase pe un’e
mă măi învârt: "nu e bine ce faci, cân’ nu ştie omu’ de un’e să te
apuce, umbli naula prin ţară şi dormi noaptea p’in str’ini,
mănânci de la alţii şi nu-i vez’ pă tac-tu’ şi pă mumă-ta la faţă
cu lunile, că de mine, vii aşa să vez’ dac-am murit!
ce cauţ’ tu cu muzâca la tilivizor, mi-a zâs mie Pleşcănoaia
că te-a văzut astă-vară la Mămaia aia cum te ocărai cu unii.
vină, mă, la casa ta, ce, aci n-ai cu cin’ te ocărî?!
vrei să te omoare mafi aia din muzâcă
de care te-a auzât vară-mea vorbin’? bă, îţ’ dă unu’ una-n cap
în puterea nopţii de-ţ’ ia mu’ ori îţ’ dă brânci cu capu-n jos
într-un gâldan!
ce nevoie ai tu de deşuchiaţii ăia? ori te-ai pus pă cântat
şi io nu ştiu? ai crescut aci, da’ io nu te-am auzât odat’ ciricăind
pă bătătură. te-nvârţ’ tu, te-nvârţ’ până dai de ele! şi vez’ tu
că nu te scoate nimenea din bucluc, n-au nevoie nici ăia
pă care zâci tu că-i ajuţ’! ai fost tu p’in ţări străine
până lângă mărginile ţării chinezăşti şi tot îţ’ ştiau ăştia urma.
vină bă, băiatule, acas’, carte ai la teşcherea, armată ai,
măi ai puţân şi te însori că doară eşti om acu’, poţ’ ţânea de casă,
te faci primari aci, că tot sunt ăştia proşti toţ’, au încăierat lumea
de s-a omărât om cu om. ori şi măi bine, popă!
ce-ai tu bă, băiatule, de te judeci tu cu lumea? ce nevoie ai de ea?
ia sama la mine că n-a minţât cine-a zâs că cine nu face dovleţ’
în ţara românească nu face nici în a turcească!
io vând nuci la bănicior, curcani, purcei şi mânzaţ’,
hai şi tu cu mine într-o lune la târg şi ia cu tine şi poiezâile tele,
stăi şi ascultă cu oichii beliţ’ în mijlocu’ lumii dacă te întreabă
careva cât fac... da’ iote, mă luai aci cu vorba şi Munteana
o fi cu capu’ su’ ea în iesle! sa’i!"
aşa zicea ea, cu poeziile ştia că e forţată comparaţia prin criteriu,
"în sânea" ei mă aprecia, dar nu spunea
pentru că nu avea nici un folos de la nimenea.
era mândră de nepotul ei "că nu pune gura pă ţâgarie şi pă beutură
şi nu vorbeşte gura fără el". s-a supărat de vreo două ori
"că mă încred deştept" şi nu mă uit niam la fetele din sat,
"că doar nu măi sunt ca pă vremuri, s-au culturalizat toţ’,
au radiu şi tilivizor şi au crescut ale lu’ Victor al lu’ Dinie,
de la Hunedoara. una, ochelarista, e foarte respectoasă,
îmi dă mereu bună z’ua. măi e şi Petronela, măi e şi fata lu’ Titu,
şi ale lu’ Fonfăitu sunt două şi nici măi în vale, pe la Ţârică,
n-ar strica să te uiţ’. ai cu cine pune masa dacă vrei, da’ nimeni
nu-ţ’ miroasă ţâie! tare sunt io curioasă s-o văd pă aia
de-o alegi tu! măi sunt unele, de la vale, de la Alimpeşti,
care te-au auzât la radiu vorbin’ cu unii pe-acol şi le-a plăcut.
bagă de samă, aşa mi-au zâs, că le-a plăcut!
cică ai voce frumoasă şi caldă, bagă de samă, caldă, au zâs...
aci e un melic!"
bă, Mărie, aci e altă treabă, le ştiu eu pe ălea de la Alimpeşti,
nu ştiu ale cui sunt, da’ le cunosc bine. astă vară coboram
din Creţu pe Poiana Caprii venind de la cosât şi sara
m-am dus cu prosopu’ pe după umeri la apă, iar ele erau venite
la ale lu’ Marcică din luncă. eu am luat-o pe mal în jos spre Alun’
până la cotu’ al mare, cam pe un’e era roata de se irigau
castraveţii la C.A.P., ştii tu, aproape în drept cu biserica. ce mai,
aci un’e ne da brigadieru’ Ion Neamţu paiele de pus su’ porci.
fetele alea s-au luat după mine, că cu troaca, că cu copiii ai mici,
că cu alte daravele. cu coada ochiului eu le-am văzut,
da’ nu m-am făcut că le aştept. apoi m-apucai să mă spăl
la răgălia unui anine bătrân căzut de cân’ veni toaia a mare.
cân’ mă săpuneam la răgălie, eu le-am mai văzut o dată pitite
după ferigi, da’ n-o să le gonesc cu pietre. una era frumoasă
şi aş fi încutiţât-o o ţârişică într-o sară în vale. cân’ terminai
mă ştersei repede şi o luai aţă înspre ele. acu’, ce să mai facă,
doar nu mai puteau fugi. s-au prefăcut că vorbesc,
că stau la umbră în zăvoi...
ce faceţi, mă, aci? le zisăi io... “după gâşte, după gâşte”,
răspunseră ele. la bal am auzit ce povestiseră prin comună,
da’ am râs, ce să zic, minte muierească! au zâs prin comună că par
om prost. aşa că, bă, Mărie, de asta au intrat ălea-n vorbă cu tine
şi ţi-au zis că le-a plăcut vocea... da’, ia zi, aia frumoasă
nu a vorbit nimica? ca să-i zic io ceva la ureche sâmbătă la horă.
aş cam gâlvi-o pe aia că-i cam ţanţoşe de carne...
“bă, naulo, să nu te râz’ de fetele oamenilor şi să te pui pă iele
că ne faci neamu’ de râs! nu-ţ’ ajunge pă un’e umbli?!”
bucuria din urmă a bunicii mele ar fi să-mi facă nuntă
la ea în bătătură, să taie viţăii din curte şi orătăniile toate
şi pe curcanu’ Moşu’. să curgă ţuica şi vinu’ “ca să moară
dă năcaz leşinăturile cu care s-a strigat pă pământ!”
a cumpărat sute de străchini şi linguri de paltin
de la rudarii din Ruget.
eram eu printr-a şaptea când mi-a spus o dată: “lasă să fie acolo
în pod, să stea su’ nucile de la Ştiubei, că nu cer de mâncare”.
îmi toca mereu: “du-te, mă, la casa ta, că nu măi găsăşti muiere
dacă trece vremea, că le necinstesc ghiolbanii pă toate!
şi prea tineră, iar nu e bine s-o iei, că nu e coaptă la cap,
ş-atunci cân’ e prea tineră nici n-o cunoşti dacă să măi coace
vreodată. că poţi tu să le zâci poezâi până s-or pricops’
iepele lu’ Drigă-n cur! anii trec fuga. ca un vis!
îmbătrâneşti şi te lasă şi pe tine socoteala. iar dacă nu le măi
scuturi la inimă, ’geaba, s-au dus toate, rămâi cuc!
şi te-apucă un vârtej
de te holomoceşti la cap şi gata, bună z’ua, te-ai dus!...”
bă, Mărie, ce mă pui să mă grăbesc? n-am nici un motiv.
ce-mi lipseşte mie acu’? vreau s-o aleg bine. ori să pună ea mâna
pe mine şi io să mă ţâu tare.
las’ să fie tânără că aş vrea să n-o înşel niciodată!
vreau să am muiere care să moară ne-nşelată. de frumoasă şi
tânără ce e. bunică-mea şi-a arcuit sprâncenele, a cam legănat din
cap şi a râs trăgându-şi bezneaua peste ceafă: “băăă, da’ ea să nu
ştie că e ne-nşelată pân’ la moarte, că pune măi înăinte coada pe
spinare şi-o măi prinz’ de Sfântu’ Ilie, în târg!
bă, băiatule, bună vorbă, da’ să nu pui mare bază pă muiere.
dacă ţi-ai ţânea nasu’ măi pe jos, ai vedea că nu eşti sângur
pă drum, măi sunt şi alţii ca tine şi ce văd cu oichii lor,
parc-ar vrea să puie şi mâna! fă ca tine, da’, după ce-o alegi aşa
bine cum ştii tu..., s-o aduci şi pe la mamă-ta Măria, să mă uit io la
oichii ei de muiere! o să-ţ’ zâc ce ştiu io, ce-mi cântă mie inima
atuncia”. la tinereţe a fremătat de viaţă, pleca iarna la bal pe linie
în jos şi în rochii transparente prin troiene de zăpadă, fără ciorapi,
în pantofi de lac, cu decupaj, pe care îi luase de Sfântul Ilie,
din târg de la Polovragi. mergea să joace ori de câte ori era horă
la cămin şi ajunsese o modă pe atunci în zonă, ca o vulpe turbată:
“că fetele mari să nu să măi poarte pe didijos cu chiloţ’ ”.
şi a cam muşcat şi ea din moda asta trecătoare...
zeci de ani s-a văitat toate nopţile de dureri,
“are deştele îndovrigănate de la romatiz’ ”
şi spunea că de-acu’ nu mai ajunge la băi, la Săcel’,
că n-are cu cine lăsa casa, “la băi - numa’ la popa-n vale
mă măi duc!” când s-a măritat i-a fugit bărbatul de acasă
după nici juma’ de an, n-a mai rezistat sentimentelor ei şi a fugit
într-o noapte. l-au mai adus o dată acasă, dar a fugit iar.
după aia l-au dispreţuit, de atunci nimeni de la noi nu i-a mai zis
bună-ziua! da’ şi el nărod! să-şi lase nevasta cu copil în burtă!
am vrut eu să-i dau o dată nişte pumni pentru pământu’ din prunii
de la Mieilă. tata a crescut mai mult cu străbunicii mei,
lor le-a zis mamă şi tată.
pe Măria au luat-o comuniştii la şicoală ca să termine opt clase
la seral. venea de la muncă, mulgea vacile, se spăla
şi pleca la cursurile de matematici cu babele din sat.
mai apoi ştiu cum mă lua cu ea la tăiat de prune, la fermă,
pentru conservele care plecau la ruşi. totul se desfăşura
în curtea casei luată de stat de la Iurgă, boierul.
erau prunele cât pumnu’ meu de copil,
le scoteau sâmburii şi le puneau în nişte lăzi care, pe atunci,
se numeau feuri, acum nu mai ştiu cum li s-or mai spune.
din prunii ăia de la fermă au primit oamenii în ’90, cu Legea 18,
da’ prunele s-au micit în fiecare an, apoi s-au uscat prunii de tot.
ceva nu le-a priit...
bunicii mele i-a plăcut cel mai mult o poezie a mea, ţărănească,
din ciclul “Poezii ţărăneşti”, pe care le-am scris în liceu
şi nu le-am publicat niciodată şi care începea aşa:
să nu te uiţi în gură la muiere, / decât numa’ să-i vezi dinţii - /
noaptea miere, ziua fiere - / dracul inimii şi al minţii.//
când a apărut în cartea de la Junimea “s-a enervat puternic
că m-am râs de ea la oraş, în Iaşiul Moldovei”,
i-a spus cineva în târg, un om ca lumea, c-a văzut-o
“înscrisă acolo cu policra ei şi să nu cred eu că-i proastă,
până la urmă s-a-ntâmplat de-a auzât c-am făcut-o personaj!”
îmi aduc aminte cum am împăcat-o atunci de supărarea asta
formală dându-i să vorbească la mobil cu fiu-su de la Târgu Jiu,
să-i zâcă ea, din grajd, cu gura ei, câţi purcei făcu purceaua
a bătrână, Durigeanca, şi că-l aşteaptă acasă să vadă ce-o face
cu viţaua Nuca, pe care o moşise Micu din deal. dacă e frumoasă,
s-o oprească de jug. ori, dacă nu, o dă în târg. ea ar zâce
s-o oprească pentru că are ciolanele groase, ugeraşu’ mare,
e oaicheşe ca mumă-sa şi însămnată-n frunte. şi i-a mai zâs
să vină vineri acasă ca să facă gardu’ ăl nou că-i omoară Lăzărică
purceii şi curcile dacă trec la el pe la spatele casei. “bă, Victore,
fă, mamă, gardu’ că vă ia lupii la iarnă de cur!”
după ce mi-a dat telefonul a spus pe sub batic:
“bravo ţâie că-l ai şi pă ăsta, ăştia-s minuni dumnezăieşti şi trebe
să coaste bani la pungă, nu glumă!”
ştia de atunci că a fost prima în sat care a vorbit la maşinăria aia,
la care vorbeşti fără nici un fir pe care s-o ia vocea la vale.
dar bunică-mea, Măria lu’ Pătru lu’ Băzăvan din satul Corşorului,
a făcut o ispravă şi mai mare: am mers eu să-mi termin liceul
în Vicovu de Sus şi la sfârşit de săptămână mergeam la Putna.
credeau toţi că rămân acolo din credinţă ori că m-ascund de ruşi.
Măria n-a băgat în seamă nimic, vorbea lumea câte şi mai câte,
vrute şi nevrute. şi-a văzut de trebile ei toată vara, a fost
cu adunatu’ zarzănelor, cu fânul, cu prunele şi altele,
plus grădina model. dar când a auzit că unii “care aveau năcaz
pă neamu’ nost au născocit ca să se râdă cum că n-aş fi eu bun
de muieri şi că de aia mă călugăresc la mănăstire”,
atunci n-a mai putut îndura! zvonu’ ăsta din urmă a scos-o
dintr-ale ei, a jignit-o profund, i s-a urcat sângele la cap şi a luat
bine-mersî hârtie şi creion dintr-un păhar de la colţu’ ferestrei de la
casa de jos şi “i-a trimes lu’ stareţu’, care o fi el”, următoarea
scrisoare: “Domnule Părinte de la Putna lu’ Ştefan cel Mare,
vorbeşte lumea în comună că băiatu’ nost’, Marius Şolea,
nepotu-mio, nu e bun de muieri, ştiţi la care parte mă refer,
că sunteţ’ om, că nu zâc, că e ruşine de zâs la faţă bisericească,
păcatele mele, şi vă rog eu frumos, încuvinţaţ’ şi lăsaţi-l
să să-ntoarcă aci, nu de tot, o săptămână-două, să să pună
pă două-trei, Doamne, iartă-mă, să să ducă vorba-n sat, că se duce
răpede şi tot răpede se-ntoarce. apăi să vină la mănăstire
ori la şicoala aia, că e tânăr şi are viaţa înainte. ori dacă vrea el
să rămână, să rămână, da’ io nu cred că e bine. să nu uitaţ’
să-l daţi la şicoală că mi-a trimes scrisoare că face liceu,
din toamnă în satu’ lu’ Sofia Vicoveanca, frumoasă şi-nţăpată
muiere! nu se poate să mă refuzaţ’. să mă iertaţ’, Domnule Părinte
că am îndrăznit cererea asta, dar noi aci avuserăm o ruşine mare
la casa noastră de gospodari, neam din neamu’ nost’n-a păţât aşa!
aşa zâceţ’, cam pă cân’ îl aştept să vină-ncoace?
Multe salutări de la Gorj şi Sărut mâna!”
Ai de peste Olteţ
Ca un orb care a pierdut soarele definitiv, aşa am pierdut eu
acel timp al copilăriei. şi astăzi, pipăind cu palmele pereţii lumii,
îmi caut înfricoşat patul unde am să adorm şi nu îl găsesc.
atunci am văzut bucuria în lume, însingurat de vârstă,
în mijlocul civilizaţiei lemnului, şi nu ştiam că se va pierde
în propria mea devenire. când iarna se întâlnea cu satul meu
prin acest univers, mă nimeream mereu acolo!
şi atât de multă dragoste era între ei, încât iarna îi acoperea
până la jumătate gardurile în îmbrăţişări sticloase şi reci,
pipăindu-le, la rândul ei, ca pe nişte ziduri...
privirea mea era fierbinte şi peste toate aceste lucruri moi
eu mi-am lăsat urmele, care, acum, posibil să se adâncească
până lângă Dumnezeu.
mă bucuram când venea pe la noi tanti Ioana de peste Olteţ,
sora cea mică a străbunicii mele. o ştiu numai cu cătrinţe negre
şi cămaşă cu răuri, iar pe deasupra, purta un cojoc de ţurcană.
venea la noi duminica, după ce se termina slujba la Petecei.
se apropia de mine cu un zâmbet uşor, venind pe drum, din vale.
într-o târnă îmi aducea gogoşele şi gutui pline de lumină,
pe care le frecam între palme ca să le iau puful şi muşcam din ele
până mă durea gura de mari ce erau. de Paşti mă procopsea
cu două ouă de raţă leşească şi două de câţă, pentru a mă-ntrece
în bărbăţie cu burdufii uliţei. Măriei îi dădea un cozonac
şi trei-patru caiere de lână, iar soră-sii, ciorapi lucraţi la ingliţă,
o pereche de şoşoni de şaptezeci şi cinci de lei,
un şorţ pe dinainte şi mai multe veşti de la ai ei, de peste Olteţ.
mă cocoţam pe dunga patului şi stăteam cu babele,
să văd ce-şi mai povestesc, până mă lua bunică-mea cu oarece
scandal, strigând la mine: “mă, gata, hai! nu măi coică pe cia,
lasă muierile în pace, să măi vorbească şi ele de-ale lor.
io n-am pomenit om măi curios ca tine, toată z’ua - bună z’ua
ai sta în gura lumii...”
aşa şi era! cum începea cineva să vorbească,
mă şi prezentam degrabă sub gura lui, în poziţie de drepţi,
cu ochii în sus, de parcă ar fi fost vreun apel al existenţei.
Ioana ne mai invita, pe mine şi pe Măria, la clacă, la Veca,
ce mai muiere şi asta! făcea clacă să poată pune, mai apoi,
războiul, în mijlocul hodăii. toate femeile de casă trebuiau să ştie
la război. ţin minte câtă fascinaţie mi-a produs aparatura aia,
cu toate aţele ei, cu bătaia ritmică a spatei, cu datul drumul
din strânsură, ajutându-te de gâscă şi de gânsac. din rânduiala aia
de aţe şi de lemne, ieşeau nişte peşchire colorate viu,
pline cu păsări statornice, care mă contrariau adânc.
deşi le vedeam ca fiind privighetori, sticleţi, rândunici,
nu prea semănau cu cele de afară. ca să le văd păsări,
trebuia să le consider aşa. şi asta nu prea îmi convenea...
la clacă se puneau în străchini boabe fierte de porumb, cu sare,
şi chisăliţă de poame. rolul meu era să deapăn fusele încărcate
în vârtelniţă, făcând gheme mari,
cărora le puneam inimă, la mijloc, bucăţi cocoloşite de ziar.
aceste minuni se întâmplau în ierni pierdute, când oamenii aveau
o altă dragoste între ei. dacă m-aş împrieteni cu Dumnezeu,
L-aş ruga să facă satul Corşor etern, aşa cum a fost...
sau să dea oamenilor lui o memorie de înger şi să-l facă să trăiască
în ea, măcar cât sunt ei, abia să se atingă satul de prezent.
oamenii, atunci, munceau unii pentru alţii cântând. ascultam
poveşti cu iele şi zâne dezbrăcate până-n brâu, care te strigau
pe nume, în răscrucea nopţii. dar nu le era dată puterea decât
să te pocească, dacă le răspundeai. ascultam despre întâmplări
cu morţi înviaţi în sicriu, strigoi şi tot felul de oameni,
care erau şi muieri, şi oameni, în acelaşi timp!
îl ştiu bine şi pe Filp, îmbrăcat cu iţarii lui negri, cu bocanci
lustruiţi cu untură de pasăre, cu ciorapi înalţi din lână,
răsfrânţi elegant peste ei, când dădea soarele, sau purtaţi pe picior
în sus, când era mai ger. nu îmi plăcea de el pentru că nu prea
vorbea cu mine şi nici nu-mi aducea nimic. pe Gheorghe,
tatăl lui Milică Vâlceanu, şoferul de pe rată, nu-l prea ştiu,
era mai rezervat. în schimb, abia-l vedeam pe Aurică, cel mai mare
dintre ei şi cel mai deştept. pe el îl aveau la inimă fraţii, îi crescuse
pe toţi, în vremurile grele, de după Războiul întâi. tatăl lor murise
la Turtucaia, iar Lina nu s-a mai măritat, în urmă.
Aurică stătea singur la casa lui din deal, vedea şi el de-o vacă,
treabă-rost. ne întâlneam ori de câte ori mă duceam pe la Druşu,
văr de-al doilea cu tata, primul student la Petroşani
de prin satele acelea, cel mai mintos dintre toţi prietenii mei.
stăteam amândoi câte o săptămână pe la Polovragi, prin târg,
de sfântul Ilie. şi mă ducea cu el peste tot. Aurică ne chema
pe amândoi şi ne întreba nişte lucruri, noi răspundeam şi el îşi
dădea seama de cum suntem noi făcuţi, care ne e firea,
de ce ar trebui să ne ferim în viaţă... multe dintre amintirile
copilăriei de la ţară se leagă de feluri de mâncare, de parcă
în copilărie mi-aş fi mâncat cea mai bună bucată de timp, atunci
când vederea mea topea zăpezile încet.
Hăulită
Lină Ină, pe lumină,
spune-i lui neica
dacă tu ai vrea
ca viaţa să-ţi pară
o câmpie-n seară
vara pe răcoare,
când sub stele arzătoare
cade floare peste floare...
şi o noapte-ntreagă, Lină,
se iubesc şi se alină
cu lumea, cu Dumnezeu,
până când vin eu
să îţi caut sprâncenele
ochii şi cu florile.
când te-ntorc pe mână-n fân
să te cotelesc în sân
şi să te iubesc
până când te juvenesc.
când te glojderesc cu gura
tu să simţi în şold arsura
şi s-auzi cum se râjnesc ţâţele cu dudele
până când te ujijeşti,
tinerică precum eşti,
lângă vatra mea
care e de-a pururea.
să crească dragostile, guriţa, dulceţile,
să te coperesc cu ele, să ne zbatem în inele
până când vreau eu,
lumea şi cu Dumnezeu, mă...
toţi oamenii se pregătesc să plece,
să rămână singuri, goi.
oraşul de piatră s-a răcit,
fabrică doar praf în cântecul vremii
care mai aduce doar frunze uscate
şi ziare vechi într-o tăvăleală
mai dulce ca moartea.
toate străzile se-ngroapă, la ieşire, lungi.
aşteaptă generala senzaţie de vomă.
oamenii au intrat în oraş ca nişte idei,
din întâmplare,
şi ies ca nişte cuvinte
rostite trunchiat.
o nouă limbă linge tot,
chiar şi cele mai surprinzătoare soluţii.
vrem toţi s-o ardem
şi-o s-o ardem...
Lină Ină - dor alină,
înainte multă vreme
fetele se luau devreme,
când s-opreau durerile
din pântec la pietricele,
de trosneau sfârcurile,
în dinţi, ca alunele
luai de-acasă un pumnal
şi le ridicai pe cal
în creştetu’ nopţii,
când rugineau zloţii.
să-mpingea muierea-n şa,
frumoasă ca mumă-sa,
iar pe didijos nu avea nimic
să nu-i fie greu mâne la iubit,
numai peste ea flutura cămaşa
nouă,-nrăurată sub brăcirea-ncinsă,
peste mijloc prinsă.
apăi îţi duceai muierea
la nănaş şi la năşiţă
şi la popă, măi pe seară,
numai cu o coroniţă.
satu’ tot îi da alt nume
şi o luai pe după umeri
să mai faci acas’ o lume.
aşa începea viaţa,
tot aşa se termina,
în cămaşe-nrăurată,
cu copiii lângă vatră.
Lină Ină, sub lumină
o dulceaţă nouă îmi gâdilă
setea,
rostuind pecetea.
Specialistu’
“Mă, tată, mă, de ce eşti, mă, băiatule, atât de abătut,
ce ai tu pe inimă?
eşti mic acum, nu ştii tu că vine moartea
şi-n urma ta lumea nu se plictiseşte...
auz’ tu? cică şi ea ar avea un sfârşit, dar de un’e să-l iei,
ca să-l întrebi dacă-i aşa?!
când ai să mai creşti, o să te învăţ la muieri, pe nişte ţuică
de la tac-tu,
s-o duci bine toată viaţa.
cu muierea trebuie să ai răbdare şi s-o cauţi pe fibră la vale,
ca pe buşteni când îi ciopleşti cu barda.”
aşa mi-a zis şi mie unu’, când m-a oprit pe drum, în sat,
într-o vacanţă.
i se spunea Specialistu’, nu ştia nimeni de unde venea
şi n-avea nici o meserie la bază. lucra, pe te miri ce, pe la lume,
prin curte. venea pe ci, pe la noi, pe la
’fârşitu’ lu’ iunie - mijlocu’ lu’ iulie,
cân’ să-nmuiau dudele şi începea cositu’.
omu’ ăsta, lucru mare, cam păcălea muierile.
eu nu ştiam prea bine cu ce, dar aşa umbla vorba
peste câte-un pârleaz.
deşi o jumătate de an îl aşteptau ca pe Dumnezău,
pleca din bătătura cuiva tot timpul beştelit. că mânca prea mult,
că se lua cu omu’ lor, ceva făcea necuvincios. şi, cică, n-ar fi fost
nici prea serios...
îl petrecea câte una până la poartă, de se auzea în tot satu’.
auoleo! să te ferească ori unul, ori altul, de hălaiul femeii din Gorj!
i se zbate limba în gură, ca şarpele trecut prin pala focului.
numai seara i se domoleşte, după apusul soarelui.
când pleca, Specialistu’ ăsta avea mereu un zâmbet gingaş,
pe sub strigătele ei.
lua cioaca de la poartă, ieşea din curtea ei
la linie, să poată răspunde şi el
cu ceva, îşi mai sălta o dată desagii pe spinare şi, întors pe
jumătate, o privea în ochi pe oratoare şi-i trântea printre dinţi,
s-audă doar ea: ploşti-ţi-s-ar ţâţăle, artisto!
cu dudele lor, cu tot!
până la urmă s-a aflat că Specialistu’ venea de la Berbeşti-Alunu
şi că muierile strigau atât de tare, ca să priceapă bărbatu’ şi satu’
că nu s-au înţeles deloc.
Copiii aşteaptă pe garduri
Copiii aşteaptă pe garduri
până termină părinţii lor casa.
la sat soarele are o altă relaţie
cu pământul,
de asta şi copiii, şi oamenii preferă să umble
desculţi.
diferit de oraş, boul şi vaca
au altă consideraţie aici.
iar lucrurile noi nu se înţeleg niciodată,
decât la sfârşitul lor, după roadă.
simultaneitatea cunoaşterii cu realitatea
nu are preţ şi nici geambaş.
acest nud e îmbrăcat în locurile satului
cu nişte haine mai vechi
şi cu înţelesuri care nu se ştiu,
ci numai se practică.
n-aveam nici o taină
când m-ai tras de haină
să-mi arăţi ceva.
şi ca un copil
am pus întrebări.
n-aveai nici o caină
când te-am luat în taină
să-ţi arăt de sus
întocmai ce-am spus.
şi, ca un copil,
adormeai uşor,
ascultând pe somn
un disc de vinil
cu poveşti de iubire
urcând peste pleoape,
până sub arcade, acolo
unde se mai găseşte ceva
din culcuşul somnului.
ţi-am luat chipul în mâini
şi părul tău trece prin ele
ca printr-o furcă de tors.
te preţuiesc cu vârfurile degetelor
ca pe un fir din care am să-mi fac
flanel şi ciorapi. mai ascuţiţi la vârf,
acolo unde se încheie. şi de mai rămâne ghem,
am să înconjor cu tine de patru ori casa.
şi-ţi frâng mijlocelul
cum frânge lăutarul într-o improvizaţie
ritmul unei doine
găsite la babe.
te învârt pe cergă -
bocâţă fierbinte
cu dungi de la plită,
mai roşii, mai arse,
urme de la tuturigi.
aluatul tău dintr-o făină albă
l-am crescut în trochiţă,
cu zeamă de prune,
adusă cu ulcica de lut
şi scufundată în marginea butiei.
frunză verde de trei timpuri,
strălucirea ei din ochi
tot de la babe o are
când trec negre peste câmpuri
cu sapele în spinare.
foaie verde-mbucătură
de bocâţă pe cearşaf,
Doamne, ce fulgerătură
am în carne -
epitaf!
Despre fotbal
Bişca era străbunica mea din partea mamei,
în sat răspundea la numele de Măria lu’ Dinuţă,
iar în bolentin se numea Becheanu Maria, după căsătorie Lungoci.
peste doisprezece copii îi trecuseră prin mâini, printre care şi eu,
toţi descendenţii ei, cu excepţia lui Gicuşor,
băiatul actorului George Lungoci de la Timişoara, care acum
ajunse la Televiziunea Română ca să facă aci Aleea cu ghimpi.
în tot ce făcea, Bişca avea hărnicie şi umor, plus o mare dragoste.
la Alimpeşti exista echipa de fotbal “Olteţul”,
juca în Judeţeană, afară pierdea tot, acasă câştiga tot,
cu excepţia a două trei meciuri, pe care le vindea pe un rând
de echipament celor interesaţi de promovare în Divizia C.
antrenorul, Aurel Bălăşoiu, avea un burdihan cât toate zilele,
era preşedinte de C.A.P., vânător şi cântăreţ la vioară.
o fi trecut vreodată străbunică-mea pe vale, pe la teren,
şi o fi văzut evenimentul şi mulţimea specifică.
a meditat asupra fenomenului şi în familia noastră a rămas celebru
punctul ei de vedere asupra acestui joc:
douăzăci de găligani dau fuga două ceasuri după o beşică
şi, când o prinde vreunul, degrabă o aruncă altuia cu ţoalele
vopsâte la fel. nici ăsta nu vrea niam s-o ţână la el!
fug toţi în toate părţâle, ca găinile la boabe, ori când le bate uliu’
în goana a mare. se calcă în picioare
şi atunci şuieră la ei unu’ îmbrăcat
în niegru să-i despartă şi le scoate din pozânariu’ de la piept
o batistă roşie împăturită, ca să vină toţi să-l îmbrâncească.
de-ai în niegru măi sunt doi şi măi nebuni ca ăsta,
ei aleargă înainte şi-napoi numa’ pe dunga de var de pe mărgini,
iar la un moment, cân’ ştiu ei, înţăpenesc în loc, ca pociţii
de la sânzâiene, cu un steag galbin în sus.
ăştia trei în niegru parcă-s dracii prinşi în curtea bisăricii,
aşa-i înconjuară şi-i huiduie lumea cân’ se termenă alergătura.
măi sunt doi proşti, cică portari, în capetele locului,
care se uită cocoşaţi la tot ce se întâmplă,
se izbesc cu picioarele şi cu palmele în bârne şi au mănuşi în mâini
în zî de vară.
cân’ vine beşica la ei, nu se duc s-o prindă ca pe curcă,
ci s-aruncă după ea în cap. apoi o lovesc până în slăvile cerului
ca să vină de sus cu putere, să-i izbească pe ăilalţi în tiugă.
ăştia se îngrămădesc şi sar întrecându-se în capu’ cui să cadă!
ăi care sunt pe drum strigă la chiloţari unde s-o dea
şi cum să facă până le ies oichii din cap! ca în bătătura iadului!
cân’ dracu’ din mijloc şuieră de trei ori la ei,
unii s-aruncă la pământ cu faţa în jos, ca la Judecata de Apoi,
iar ăilalţi se strâng în braţe. mă... asta-i joacă de proşti!
Conferinţă
Bă, fată, bă,
de sute de ani, de cân’ o fi neamu’ meu
cu muieri în braţe, tu eşti prima dintre toate
care se marchizăşte cu creme pe tot corpul înainte de iubit.
şi, uite aşa, ajunsei eu acu’ să pup toate cremurile
de prin lumea largă! şi măi vin şi de departe, başca de cât coastă,
că dac-ar mai fi de pe-aci, poate le-aş mai cunoaşte gustul
şi mi-ar fi şi mie mai uşor...
bă, fată, bă, îndeamnă-te, mă, la drum!
brânza, mă, ştii, mă, să prinzi brânza?! hă?
cum se dă, mă, funia după coarnele vacii
ca să nu se-ncurce-n iesle?
da’ puii rămaşi fără cloţă, ştii, mă, să dai puii după altă cloţă?
ce se pune în piftie pentru limpezală? hai?
la înmormântare, după rânduială, câte peşchire şi câte batiste
se pun la lumânări?
da’ măcar în bobi, în câte-o sară, ştii să dai? fără poezie, n-am
pretenţii...
“patruşunu’ de bobi, patruşunu’ de fraţi,
într-o cămaşe-mbrăcaţi,
cum ştiţi a încolţi, lumea toată hărăn...”
a murit ea, bunică-mea, că nu cre’ că luai tu testu’.
da’ tâlvu’, ştii, mă, să creşti tâlvu’?
da’ mânuţele astea ale tale, ştiu să caute găina dacă are ou?
îndreaptă-te, mă, la inima drumului că vine sara fuga
şi rămâi tăndălind pe su’ stele...
eu te-aş fi pus să umbli cu vitele noastre,
cât băgam eu plugu-n brazdă...,
ţi-ar fi luat sama şi s-ar fi dus în porumbi.
Balada botiţei de sânger
Când eram mic şi blond mă furişam
în lanul de porumbi în spic,
pândeam paiaţa când nu eram atentă
la ce se întâmpla în sat ori cucăia vreun pic,
ea, hoaţa... o doboram cu lovituri precise
peste dovleţi şi vreji, în sentimente,
vreme caldă şi gesturi permise. lovind uluci isteţ
mă întorceam în curte înveşmântat în glorii scurte
ca un domn şi cam desprins de lume ca un înger.
printre găini grăbite, indolente, egoiste, mă rezemam semeţ
în boata mea de sânger.
acum, îndrăgostit, mă furişez cu ea,
o şi mai hoaţă, prin lumea-n spic
şi cu ceva mustaţă. nu mai pândesc nimic,
nimic nu mai dobor!
mi-au cam pierit şi râsul, felul şi tot cobor,
cobor spre boata mea de sânger.
altădată, străbunicii mei, prevăzători, m-au luat cu ei
la locul denumit Gropan să acopăr boabele cu talpa
în urma plugului şi a babelor care aruncau din târne
două boabe de făsui, patru boabe de porumb şi cu două
de dovlete, toate într-o singură gropiţă făcută cu călcâiul
la jumătatea brazdei. nu mă lăsau niam acasă şi mă luau la coperit
să nu dau la fânare foc, să nu vadă vecinii pe dracu, ori, gagă,
să omor vreo vacă-n iesle încercând să o încalec.
ţăranii osteniţi s-au dus pe la amiază la umbrare.
toţi cei din casa mea se odihneau pe spate
cu câinii lângă ei - Ursu şi cu Florea, supăraţi mereu pe muşte.
doar vitele umblau după viaţă cu viţăii după ele.
printre sforăituri bătrâneşti peste toată natura vegheam.
îi aşteptam pe toţi să doarmă mai adânc, mai treaz ca o năpastă
când naşte lovitura. am calculat tăcerea, momentul de atac
şi n-am greşit defel. am rostogolit aliniate ca-n răzbel
toate roţile plugurilor, din Ponor spre sat.
în deal a fost o tânguire mare, în vale, un mare potop!
cădeau roţile din cer pe casele oamenilor
că aşa vroise dumnezeul cel mic!
acum, îndrăgostit, ar într-un singur loc,
pe-o singură prăstură de pământ. nu mai urc nici dealuri
prins de coada vacii, nici tăceri nu stric, iar roţile plugului
nu cad năucitor pe case.
botiţa mea de sânger tăvălit în foc şi cu măciucă
o fi şi astăzi strecurată
printre căpriori. de la pătul ori de la case...
în altă zi, tot satul a aflat că am sărit în ciutură.
m-au căutat o noapte cu o prăjină cu un cui la cap.
erau purtaţi hoţeşte de prefăcute urme,
doar plecate, nu întoarse, în zăpada nouă,
plus cele ridicate de pe ghizdele fântânii,
un bolovan adus pe umeri,
aruncat în puţ şi o căciulă lăsată să plutească pe deasupra.
inima bunicii mele abia de s-a ţinut într-o ţâţână,
striga cu părul smuls cum m-a văzut cu ochii ei când am sărit
cu capu-n jos.
eram prin clasa a doua şi am vrut s-o sperii dintr-un motiv exact,
nu mă lăsase-n seara aia să mă duc la bal.
din curtea casei şi până la fântână era o zarvă de poveste,
iar alţii, mai deştepţi, mă căutau de viu prin locuri
mai normale şi cu prăjini mai scurte..., menite pân-atunci
doar pentru hoţi şi pruni. eu priveam discret şi detaşat din nuci
spectacolul cu mulţi nebuni, sensibili, zăbăuci. au bătut şi clopotul,
şi doliu au pus la stâlpii de la poartă,
plus mesele pentru pomană, prosoape, lumânări şi străchini,
găini alese pentru sacrificiu şi dat peste mormânt,
plus cănile cu toartă.
acum am ochi numai pentru dulcica asta,
cumpăna n-o mai cobor spre umezi licăriri de puţ
şi nicăieri nu sar,
iluzii nu mai dau. în toate locurile şi la toate muncile
îmi beau apa doar din ulcica mea cea mică şi cea rece.
prăjinile acelea s-or fi pierdut sub maluri ori or fi ars
de mult
la casa nu ştiu cui. fântâna n-o mai foloseşte nimeni,
este părăsită.
avem o pompă în curte, iar scândurile pentru mesele pomenii
sunt astăzi mai scurte. unele mai stau sub streşini la fânar,
altele au fost furate, iar de atunci de trei ori s-au brodit
pe bătătură.
într-o seară, nu în sat, ci doar la mare,
fără nici un gând adult, o priveam cum se machia.
de când ne ştim ea zice că face asta numai pentru mine...
şi cu mult simţ practic îşi rezema oglinda surprinzător
şi tactic de-o bucată de pâine.
am înţeles atunci atâtea împletiri din viitor! am pus mâna pe ea
şi am lovit parchetul cu boata mea de sânger
când i-am cerut să-mi dea şi dumicat şi zamă,
şi ce mai are ea dintr-ale gurii.
piruşeana feată, te voi iubi şi mâine!
umblă-mă şi calcă-mă, saltă-mă şi pune-mă, adă-mă, îmbracă-mă
în pânză de ină lină,
muşata mea aleaptâ di tuti!
Despre berzele care umblau prin bălţi cu picioarele albe
Bă, îmi zâcea Măria cân’ mă-ntorceam în vacanţă,
la ţară nu vii, mă, ca să ceteşti, aci noi avem trebi,
nu lăuzâm cu cărţâle în mâni.
pe cine văzuşi tu în satu’ nost c-are nevoie de cetit?
ceteşti cân’ eşti boieri şi ai de toate,
iară de toate nu ai niciodată!
cartea noastă e pământu’ şi cu rânduiala căşii.
las’ că găsăşti ce băga la cap şi de pe ’ci...
ce-i asta?! toată zâua-bună zâua - cetit!
ce, vrei s-ajungi papă la cetatea Romii?
mi-a zâs tac-tu că eşti primu’ la şicoală,
ce măi ceteşti dacă eşti primu’?...
câteodată intervenea străbunica-mea în conflictul tematic:
lasă, fă, copilu-n pace că e mic...
du-te Măriuţ, mumă, du-te de ceteşte şi disară să vii
să-mi povesteşti şi mie, n-ai nevoie de asta!
cân’ se lua bunică-mea de-o vorbă, nici n-apuca vorba ăluilalt
să se termine din gură: de ce să-l las, fă, de ce?!
el ne e baza nouă. nu te uiţ’ la tac-su?... cu ăsta ne hărănim,
de mic trebe învăţat cu greul, cine rămâne în urma noastră,
ori avem de un’e alege? că orbetele de Victor făcu numa’ unu!
bă, tu ăl mic, zâci că iubeşti hangaralele de pe bătătură,
bă, dacă le iubeşti, îngrijeşte-le şi dă-le de mâncare, fă alergătură!
dacă nu bagă la burtă, cu pu-pu-pu şi ti-ti-ti
n-ajung nici z’ua de marţ’!
bă, ia sama, noi stăturăm aci şi fără de atâta cetit
şi nu ne făcurăm în lume de râs.
ori, Tătăică al nost’, cât era el de învăţat..., ce,
l-a văzut careva cetind? te-ai procopsî tu să ai capu’ bun ca el.
cetit în sus, cetit în jos! un’e te trezăşti?
vrei să te holomoceşti la cap?
vez’ dacă ţi-au dat toţ’ nas?!
du-te, mă, şi pune şi tu o pcie pe locurile tatii
că bat berzele toaca
şi-ncepură să umble p’in bălţ’ cu picioarele albe,
acu’ se face de cosât şi vă ia ai harnici pologu’ de pe mal!
Dragostile mele cu o fată
Mă, mătăuzule, ne-am cam brodi la fire,
dar n-aş mai intra în cârcote cu tine
să te consider atât de dichisâtă la moral
şi pe dinaintea ta să par deştept,
ba, mai rău, politicos!
nu poci, fată, nici nu-mi arde...
mă, eu cân’ de ţâu în braţe
vreau să mă reprezânţ’.
daravela cu iubitu’ e mai veche decât noi
şi ceva mai simplă.
dă fuga-ncoa’ să ţi-o explic!
iote cum te-aş lua din planurile lumii,
iote-aşa, uşurel pe după umeri,
în loc de cercei ţi-aş lăsa vreo două dodii
să-ţi atârne de urechi,
din pozânar îţi dau câteva mere creţeşti
şi te ardic peste picior
să te gâlvesc o ţârişică.
ţi-aş frământa-n covată
carnea albă ca pe pâne
şi n-aş greşi să preţuiesc apa
de pe brâu’ sobii
ca să nu ieşi moale, nici cu gogoloaşe.
aş vărsa de la brădoaie
niscaiva zamă de prune,
cam două deşte de păhar.
şi iar te-aş lua la frământat.
învelită c-un peşchir,
cu velinţa peste tine,
te-aş lăsa un pic să creşti,
da’ nu mult să te acreşti...
apăi bag un lemn în gura sobii,
zgândăr jaru’ ca să fie foc domol
în tuturigi
şi te dau la copt să te scot pânea mea
cea de toate zilele
să te-mbuc fiebinte până cân’ o fi...
şi-atât de multă să fii,
încât să te usuci pe laviţă ori la firidă, iar la bătrâneţe
să te ronţăi în trei dinţ’ până când te mai înmoi.
şi-apoi să te morfolesc
între gingii
ca pe-o cojică zgrumţuroasă.
Sau o altă viziune a mâncării mele
Te-aş face şi mămăligă
din drugile din luncă,
pe opt rânduri, româneşti,
că-s măi dulci decât hibridu’,
care are douăşpe.
mămăligă, de te fac, ţi-ar plăcea şi ţie.
să te mănânc cu lapte
ori papă cu ou.
şi te învârt în tuci să nu te prinzi de moarte
până când consider eu că eşti făcută bine,
până cân’ rămâne mestecăul drept!
abia atunci e gata mămăliga
s-o poţi răsturna pe şervet.
apoi te tai cu aţa pe mijloc, nu ştiu de ce, dar a rămas întinsă,
şi cu deşte perpelite de la codrii tăi
te dumic în străchinile vechi.
mă, mătăuzule, da’ dacă te-aş împocia cu piatra îngropată
ca pe-o bucată de pământ primită moştenire cu suflet cu tot
de la Dumnezău? ce-ar fi?...
să te muncesc cu palmele, să bag plugu’-n tine
cân’ o cânta cucu’
şi să batem spicele cu paru’, să culegem drugile cu mâna
şi să te urc pe car să poţi vedea de sus tot satu’
cân’ te aduc acasă.
O fi vreo vorbă de-a lor
Moşu’ Gie şi cu Tătăică aveau ei o vorbă procopsâtă,
numa’ a lor, cân’ să-ntâlneau şi n-aveau muierile cu ei,
neica Gie pe Anica, Tătăica pe Dumitra.
ele între ele, tot prietene!
vorba asta, spusă când de unul, când de altul,
eu n-am înţăles-o vreme lungă.
mult după ce m-am dus la şicoală, iar Tătăică murise,
la fel şi Moşu’ Gie, mi-a venit în cap.
şi năroc că mi-am amintit cum îşi zâmbeau, că altfel
multă umblătură de soare aş fi încherbat
până să mă deştept!
vorba asta, spusă şi sara, când veneau de la muncă,
spusă şi dimineaţa, când plecau de-acas’,
era cam aşa, moşu’ Gie:
- obăsât, Petre, obăsât...?
- obăsât, Gie...
- ochiu’ ei cel roşu de nesomn, pus de-a curmezişul lumii...
- ... ,te soarbe pe toate direcţâile...
câteodată râdeau, ăsta era tot dichisu’,
spuneau aproape mereu poezâia asta.
ţân minte că mi se părea cam aiurea... nu înţelegeam absolut
nimic, dac-aş fi-nţăles o ţâră, precis că l-aş fi întrebat
pe Tătăică ce înseamnă...
da’ nici el nu s-a grăbit să-mi zâcă nimica,
or’ măcar cine îi învăţase filosofia asta...
ee..., ce-mi ardea mie atunci de lucrurile ăştia?
am zâs în capul meu de copil
că o fi vreo vorbă de-a lor,
o vorbă moşnegească,
că o fi fost din răzbel,
or’ auzâtă de pe la haiduci, or’ în arestul comuniştilor
de cân’ au dat pământurile,
or’, poate, vreo învăţătură
măi specială...
mă, da’ lor, mă întreb io acu’,
lor le-o fi folosit, mă, la ceva?
Cum se trag oltenii de la rimă
Când am deschis şi eu ochii pe sat,
de reuşeam să îngaib vreo două vorbe cu ai mari,
abia dacă ştiam să mă-ncopciez, ori să mă-nchiotor,
dar degrab-am intrat în grupul moşnegilor.
pe obrazul şi la recomandarea lu’ Tătăică.
nu ştiu de ce, dar tare bine mă simţeam!
în grupu’ ăsta erau numai trei: moşu’ Gie, care o ţânea pe Anica,
Gheorghe Labă, zis şi Bulivai, omu’ Genicăi şi neica Pătru,
tătăicu’ meu. când îi vedeam adunaţi laolaltă,
alergam la ei strigând: tei moşi! - mi s-a spus şi chiar îmi amintesc
de bună voie!
ei reprezentau grupul de elită al satului!
vorbeau de-ale lor: cum cred ei că merge târgu’ luni,
care cu care se mai ţâne, cum le măresc ăştia pensia de la 84
la 99 de lei. de atunci se practicau preţuri psihologice,
nu trebuia nimeni să facă o foaie pe lună. cred că se considera
că puteau oricând să o întoarcă.
peste doi-trei ani eram membru cu drepturi depline,
bună-z’ua ş-un praz verde statut de observator!
nu ştii tu cât stil aveam, nu-mi trecea nimeni pe dinăinte!
mă uitam la ei cum taie din ziari foi mitutele, le dădeau de două ori
pe buza de jos şi presărau cu trei deşte peste ele tutun dintr-o cutie
de tablă subţire, de culoare maron, cu floricele.
cutia era cam de măsura căpeţului, nu-i ştiu exact acum volumu’,
dar douăşpe căpeţe fac cât un bănicior. faceţi şi voi socoteala!
le înveleau tacticos şi începeau să fumeze, fără a se abate
de la subiectele mari.
eu n-aveam măiestria lor la făcut ţâgării. de unde?
da’ de fumat - trăgeam cu ei până la şapte-opt ţâgării pe zi!
dacă tot ne luam cu vorba...
mă mai vedea cum pufăi, de peste gardu’ de la drum, bunică-mea.
începea să-l ocărască pe tac-su, cu o mână în şold
şi cu alta fluturând-o înainte ca pe steag:
- băăă, te-ai damblagit?! omori copilu’?! nu mai da, mă, copilului
să bea tutun, vrei să se înfunde din piept?!
al bătrân nici nu-şi ridica ochii de pe discuţie şi îi răspundea
detaşat de problemă, dar, totuşi, autoritar:
- du-te, mă, de te-mpleteşte, că deseară-i horă-n vale!
în altă zi i-am auzit vorbind din nou de mine, ea îi reproşa,
că mă-nvaţă ăl bătrân cu melicu’ ăsta
şi mă-mbolnăvesc de plumân de mic. şi văd ei atunci,
cum vine Măriana cu Victor de la Sadu să-i omoare...
Tătăică i-a răspuns mult mai prietenos acum, împăciuitor:
mă, proasto, controlez situaţia! să vez’ tu dacă ăsta o pune gura
pe ţâgarie.
tot înălţându-mă cu capul în copilăria mea, mi-am adus aminte
zilele trecute, cum vorbeau ei despre daci şi romani,
despre ce s-a petrecut atunci, cum şefii romanilor,
după ce i-au dovedit pe daci, s-au gândit că ar fi bine să aducă,
în locurile noastre, o legiune căreia i se spunea, la apel, Iudeica.
Bulivai, mai meditativ, ca pentru sine, către moşu’ Gie:
- păi, ăştia erau prizoneri din ţara sfântă...
ce căutau ei aci? că a noastră n-a fost sfântă!...
- uite-aşa..., aşa s-o fi gândit senatu’ ăla, să-i trimeată aci!
pe Ovidu, nu tot acia l-au trimes? de ce l-au adus pe Ovidu tot aci?
nu vez’ că e ceva la mijloc?... l-au adus să pătimească la noi...
- păi, bine, mă, da’ ţării ăleia, Işrael,
de ce îi zice, mă, Ţara Sfântă?
- păi..., din mai multe puncte de vedere!
- şi noi, acu’, ne tragem din ăia?
- păi, cre’ c-aşa! bine..., au mai fost şi alţii, da’, în mare, la bază,
cre’ c-aşa! şi la Retragerea lui Aurel, de dincoace de Dunăre,
cică dacii veniseră de mult îndărăt, îi duduiseră fuga
iar romanii nu mai erau în drepturi decât în dreapta Dunării,
aşa mi-a zâs şi mie taicu. cică de ruşine au dat atunci un act
la Roma, ca să afle lumea c-au plecat cu birourile de pe ci.
al bătrân sta deoparte, nu se băga. de..., el să trăgea din aromâni...
după ce mi-am amintit lucrurile astea, nu ştiu cum, dar m-a tăiat
la inimă o idee şi m-a fulgerat un gând jimbat:
mă, să ştii că moşii ăia trei, posibil să aibă dreptate!
în Oltenia, e o plantă reprezentativă, aromată, nobilă...
maghiranul, mă! am auzit, însă,
că ea creşte pe lângă toate gardurile
din Israel. bineînţeles, acolo se cheamă altfel...
când îi frecat în palme, maghiranul ăsta, deşi uscat, are o aromă...
cum de creşte el doar în Israel şi în Oltenia,
eu nu pot să ştiu.
aici este taina seminţelor purtate!
până una-alta, maghiranul deveni emblema noastră într-un cântec
şi nu cred că numai pentru rimă...
iar la olteni, când e vorba de emblemă...
că este şi scris: “foaie verde maghiran, mă / m-a făcut muica
oltean, mă...”
şi textul merge mai departe. plin de sensuri,
detalii vestimentare etc.
plus preocuparea de a-şi păstra identitatea (“oltean sunt, oltean
îmi zice”) sau de a o afirma. subtilităţi, enigme, bucurii.
mai încolo este şi-o avertizare precum avertizările
din lumea naturală: “cin’ se ia cu mine bine, / îi dau haina (s. n.)
de pe mine, / cin’ se ia cu mine rău...”
şi aşa mai departe...
am cutreierat mult prin blajina Moldovă,
da’ iote că nu-mi dete prin cap
să-ntreb vreun işraelian de pe-acolo
ce e cu maghiranu’ ăsta.
Vorbe încherbate
Cel mai bun făsui slăit, cu prăjeală de ceapă
dată-n bulion şi o ţâră cimbru,
eu l-am mâncat la cinci ani cu străbunicii mei,
Tătăică şi Bătrâna,
la vecinii noştri ai din vale, Ion Popa şi Măria lui.
au ieşit şi ne-au chemat din drum într-o cămăruţă,
sub fânar.
nu ştiu de un’e veneam noi, de la târg..., de la biserică...,
eram gătiţ’, adecă veneam de undeva cu importanţă,
ori poate că veneam de la Nistoreşti, de la rudele Bătrânii,
de acolo o furase, într-o dimineaţă, pe cal, Tătăică,
şi zece ani a rămas dezmoştenit de către Constantin Băzăvan,
rămas din poveşti în mintea mea ca un fel de zeu orb,
care îl chema pe tata la el, când era copil, să-i pipăie chipul,
să vadă de seamănă cu ai din neamul lor.
Tătăică furase pe una săracă, orfană de tată, mort
la Turtucaia înecat de bulgari, aşa se auzise...
aşa a vrut el, era frumoasă şi harnică,
nici că i-a mai păsat de averile ălor din dial.
amândoi, gătiţ’ în dimie, le făceau vizite şi mă luau
şi pe mine cu ei la “ai de peste Olteţ”. străbunicii mele
i se zicea Mitra, o prescurtare de la Dumitra,
acasă fuseseră şapte fraţi,
îi crescuse singură pe toţi Lina, unu murise în răzbel,
în Basarabia, iar pe ailalţi i-am cunoscut pe toţi: Aurică, Gheorghe,
Polina de la Mateeşti, Filp şi Ioana. i-am pus pe toţi aci,
spre pomeirea literară. pe străbunică-mea a înfiat-o mătuşa ei, Oprea.
da’ să revenim la făsuiu’ ăsta slăit...
de cân’ am mâncat atunci, mi-a rămas în cap felu’ ăsta
de demâncare.
o dată cu revoluţia s-a cam dus şi satu’, au murit după ’90 bătrânii
pe capete, ori nu le-a priit libertatea asta de acu’,
ori nu s-au putut ţânea de viteza lumii,
de rânduiala asta de veni peste ei... ceva s-a produs...
ori numa’ întâmplarea făcu să se ducă toţ’.
bătrânilor din sat nu le găsesc chipurile tuturor
când mă mai caut prin minte, adică celor morţi de peste douăzeci
de ani, dar ştiu câte ceva despre fiecare. şi vocile...
iar numele lor nu le uit niciodată. mai mult, ţin minte şi acu’
numele vacilor de la casa fiecăruia.
şi parcă le văd pe toate cobărând la vale din Ponor,
cu ugerele pline şi cu viţăii după ele.
se despărţeau pe rând din cireadă, la fiecare poartă
rămâneau cu părere de rău un copil şi o vacă,
(la mine, nu eu deşchideam vacii poarta, ci ea mi-o deşchidea mie
cu botul).
de probă, vă spun că pe vaca Lenii lu’ Sâmion o chema Priana,
era albicioasă cu maro deşchis, iar la ochiu’ stâng
avea genele albe, rea de luptă şi cu coarnele mari.
p-a lu’ Lăzărică o chema Narcisa, o vacă mare şi neagră,
cam spărioasă de la bătaia legată, p-a lu’ Dan al lu’ Cruceru
o chema Ungureana şi se-ncura toată z’ua, era vânătă
tot ca Munteana noastră. Lăbeştii aveau două, pe una n-o mai ştiu
cum o chema, dar pe alaltă - Steluţa, p-a Măriei lu’ Gogu
o chema Zambila. şi din Luculeşti, din satu’ de peste părău,
ştiu vacile oamenilor, pe Roza o ţiu bine minte. tulbura
gâldanele şi se pişa în ele, nu se puteau deloc să se ţână la ea
ai lu’ Fănică. ce-mi mai venea mie atunci să-i dau nişte boate
la spinare, da’ am iertat-o repede.
mă mir şi eu câte-o dată ce memorie selectivă am,
dacă mă întrebi de unii de pe-aci cum îi cheamă,
dracu’ bălţii îi mai ştie...
da’ vacile mi-au rămas şi nu se mai duc decât o dată cu mine.
tot legat de o vacă am una dintre cele mai mari emoţii
ale copilăriei mele. noi am avut pe Ungureana, mama Muntenei.
când eu am plecat la şcoală, la Sadu, ai de-acas’
au profitat de lipsa mea şi au dat-o în târg, nu ştiu cui,
la Bodeşti. când am venit în prima vacanţă de iarnă,
să mor pe bătătură de jelit, nu alta! mă, ce durere
am avut eu atunci, mi-a făcut Victor su’ vie un om de zăpadă,
da’ tot degeaba. Ungureana era vaca mea a dragă şi a blândă,
mergeam noaptea cu ea, cu caru’ şi cu Tătăică.
când oboseam la deal,
mă prindeam cu mâinile de coada ei şi mă trăgea atât de uşor...
într-o iarnă îl făcuse pe Lunel, ce mult ne împrietenisem!
din cauza frigului de afară îl culcam cu mine în pat
în primele lui trei zile de viaţă la noi în bătătură.
trecuseră vreo trei patru ani de la vânzare, între timp,
pe 19 august ’82, murise şi Tătăică.
într-o zi, bunică-mea mi-a spus
să mergem s-o vedem pe Ungureana noastră.
bă, frate, bă, nici Dumnezeu,
cât e El de înalt, nu-mi putea aduce o bucurie mai mare.
parcă zburam, nu alta.
ajunserăm noi la oamenii aceia din Bodeşti, cu un cozonac
la straiţă, nu cu mâna goală, aşa era moda (a se citi obiceiul).
când te duceai cu mâna goală, se spunea că mergi cu mâna-n cur!
ţin minte că aveau o curte lungă, un fel de grădină cu pruni.
în capătul ei, Ungureana era la ieslea împletită cu nuiele şi rumega
coceni.
mă durea gâtu’ de emoţie, deşi mai uitasem durerea
şi, cu lacrimile şiroaie, am strigat cât am putut,
cu toată piedeca din gât: Ungureanăăă!
s-a smucit în funie şi a zbierat de două ori.
sau mă recunoscuse după glas,
sau numai după chip. mă, şi ce-am mai plâns lipit de gâtu’ ei,
şi ce mă mai amirosa ea, şi mă lingea pe cap.
îi pupam ochii şi aş fi frânt-o în braţe dacă ar fi fost mai mică!
n-au vrut să ne-o vândă îndărăt, n-au vrut niam,
nici bunică-mea nu prea vroia, se prefăcea numai, aşa,
de gura mea. veniserăm doar s-o vedem...
acasă la noi, raiu’ meu era când îmi făceau bocâţă pe plită.
p-ale mici le mâncam goale, coapte şi pe mărgini,
rezemate de brâul sobei, pe toate părţile, pe rând.
p-ale mari le puneam cu lapte fierbinte în strachină
şi-o ascultam cum ţârâia, până ce se mai răcea dumicatul.
şi lingura de lemn avea o dulceaţă atunci...
apăi luam bocâţele rămase învelite c-un peşchir.
ele erau toată averea mea de copil, le băgam în geac,
chemam cânii cu mine şi plecam pe dealuri şi prin păduri.
găseam în plopiş mănătărgi, şi văcăruşi de-ai roşii,
mai sus, în pădure.
sare aveam într-o cutie de pastile. făceam un foc mic
şi le prăjeam puţân pe jar, până le mustea laptele pe margine.
liber de toate, prin necunoaşterea lor,
mă tot uitam în vale, spre comună, spre munţi,
spre releul de la Parâng, la Polovragi, la Chei,
spre dealu’ Matieştilor şi spre toate satele.
împrejurul meu se întindea lumea la hodină.
încercam să recunosc locurile şi să le închipuiesc aproape.
erau atât de departe, încât nu se mişca nimic...
Preşedintelui Academiei Române
Domnule Preşedinte al Academiei Române,
cu respectul cuvenit vă transcriu în continuare
cum se castrează grăsunii pentru a fi ţinuţi mai uşor.
se iau patru ţăruşi din esenţă lemnoasă la alegere,
pot să fie chiar de salcie, dar, atenţie, aceştia
să nu se uite pe teren pentru că se prind
dacă locul este mustos...
ţăruşii se bat bine în cap cu maiu’ cel mare,
aşezaţi în patru puncte care formează un dreptunghi,
acesta va fi lung cam cât este porcul fără cap
şi lat - o ţâră mai strâns decât este în spinare.
după ce a fost momit în prealabil cu boabe zdrăngănite
în căpeţ,
se prinde vierul cu laţul. apoi se împiedică
şi se întoarce pe spate, se transferă în interiorul
chirurgicalei instalaţii, legându-i-se strâns cu funie
fiecare picior de câte un ţăruş.
dacă subiectul guiţăie prea tare, peste posibilităţile
de acceptare
ale celor care-i violentează bărbăţia, atunci, opţional,
i se poate lega şi botul.
pe urmă, i se spală fuduliile cu atenţie, cu apă caldă şi cu săpun.
se şterg cu un prosop curat, dacă se poate.
următoarea etapă este sterilizarea prin turnare de băutură
tare. se ia în mână cuţitul cu lama dată prin flacără,
cu degetele mâinii libere se masează fudulia
ca şi cum ai căuta-o la mărime, încercându-se astfel
să se aducă mai aproape, să se expună partea cu pretuberanta
zonă a plăcerii.
acest loc se crestează puţin, cam doi centimetri.
cu o mişcare de îngropare a degetelor se scoate fudulia
încât să alunece afară prin respectiva crestătură.
se prinde în pumn, cu venele lăsate
printre degete.
se lasă cuţitul din mână
şi se răsuceşte captura
cu cel puţin trei rotaţii complete.
cu smuciri uşoare, cât mai delicate, se trag venele
spre lumea exterioară şi se taie cât mai de jos.
se procedează identic cu fudulia vecină,
când aceasta există.
la sfârşit se toarnă din nou tărie peste goluri,
chiar şi pe marginea lor. se dă în exces cu vaselină
de care se foloseşte pentru utilaje
să nu scârţâie...
de data asta, vaselina face să nu se infecteze locul
o dată cu scărpinatul provocat de mâncărimea
de peste câteva zile sau de amuşinările curioase ale celorlalţi,
dacă stau în grup.
obiectele intervenţiei sunt mâncate, de obicei, de către copiii casei,
în cazul în care voi observa un minim de interes,
voi reveni şi cu reţeta de preparare.
Domnule Preşedinte, v-am scris acestea cu cele mai bune intenţii,
crezând în potenţialul domniei voastre de a putea opera.
nu ar fi bine pentru acest sat să se piardă de tot rânduiala,
iar forul ştiinţific pe care, cu onoare, îl conduceţi
nu trebuie să rămână exterior necesarelor şi sanitarelor obiceiuri.
cât despre părerea de rău pentru ţipătul celui operat,
pot spune că şi ea, şi ţipătul
sunt la fel de omeneşti,
dar nu-şi mai au rostul
în impresia celui care operează.
necesitatea intervenţiei este dominantă şi complementară
cu condiţia dobitocului
şi nici chiar dobitocul însuşi nu-şi va mai aduce aminte,
odată consacrat altei existenţe. poate chiar ar şi înţelege...
cu multă consideraţie şi urări de sănătate.
Înfrângerea
Bunică-mea, Măria, nu prea se da dovedită la vorbe.
când trecea câte unul pe drum în deal
de la vreo pomană or’ doară de la mat,
mergând oţârică îndoit din mijloc, cu pas tacticos,
cu umblătoru’ al drept călcând măi pe lături,
iar cu şoldul ăl stâng trăgând măi spre cea,
da’ nu mult, numa’ o ţâră, de parcă aşa fusese luat din model
la rindeaua cu nivel lunecos.
ea îl vedea de su’ vie peste stacheţii gardului
(ca într-un joc de demult),
apropiindu-se dinspre dudul ăl bătrân. îl lăsa încet
să treacă niscaiva de ea. ca să fie într-un plan superior
da fuga pe scara de piatră
de la casa a mare şi te pomeneai cu ea
că-l întreba cu glas academic, numai, aşa, artistic,
hamletian:
- bă, zâi drept, beuşi or’ nu beuşi?
- beui, mă...
- un’e beuşi, mă?
- în gură...
Referendu’
Într-o zi , a venit bunică-mea din vale,
a intrat pe poartă, a pus bâzdoaca rezemată de ulucă,
a lăsat plasăle pe podişcă, su’ tei, şi toate bulendrele de le avea
în mâni,
că se făcuse măi cald, una era dimineaţa, alta era acu’.
intră în tindă şi zise mumă-si:
- mamă, ştii tu ce aflai pe vale, de la Liana lu’ Bobon?
cică săptămâna-laltă, pe duminecă, se face referendu’,
vin cu lada pici în dial,
trebe să fie toţ’ la votare,
cică se face reducerea cinci la o sută
a armelor convecţionale. a bătrână ciocotea la o cojică de pâne,
pe un tamburet.
- vez’, mă, de treabă! mie n-au ce-mi face, că sunt oarbă,
n-au de un’e să m-apuce...
Răcănelu’
Înainte de şicoală prindeam răcănei,
eu când eram mic simţeam o dragoste mare
pentru tot ce era mic.
la spatele casei, între pomar şi fântâna cu ghizde
şi cu oală verde, aveam un gâldan în care se adăpau vacile,
mai ales iarna, când nu-ţi ardea să scoţi apă din ciutură
şi să verşi în jgheabul de piatră, înfundat cu un cep de lemn
de brad, învelit într-o cârpă.
iarna le era sete rău după snopii de coceni uscaţi
şi stropiţi o ţâră cu apă sărată.
toamna sărisem cu genunchiul pe ei şi îi legasem strâns,
după puterile mele, cu nuiele de răchită,
cu ochete răsucit pe după deşti, la locul nostru din Gropan.
îmi plăcea să sparg gheţăria cu muchia securii,
să văd cum vine apa de jos ca să-şi strecoare botul
vitele grăbite, să înceapă să sorbicăie uşor.
apoi le mângâiam la salbă şi le pupam în bot,
spânzurat de gâtul lor şi şchiopătând prin zăpada a mare.
cam tot ce era pe la ţară am pupat în bot,
spre disperarea mamei, care, când venea de la Sadu la mine,
mă ferea de microbi.
posibil să fii rămas până-n z’ua de azi cu toţi microbii de la ţară.
vara, gâldanul acela era universul pe care-l stăpâneam
şi-l studiam cu joarda ca un Dumnezeu mai mic,
atunci când mă mai hodineam şi eu de la daravele
ori de la hangarale. mă nene, da’ aveam timp..., aveam timp
să studiez cu pumnu’ plin de mure, că muraru’ era aci’
în gardu’ dinspre Codiţăşti.
din gâldan îmi luam din când în când câte o jertfă,
numai din iubire.
cel mai mult îmi plăceau libelulele şi răcăneii cei verzi,
dar mai ales răcăneii.
prindeam câte unul şi-l aduceam cu un borcan acasă,
să-i placă şi lui, ştiam că trebuia să-l scot din baltă
cu un brustan lat, cu partea de dedesupt în sus, cea albicioasă.
băgasem la cap tehnica asta de la Pătru lu’ Miroiu, zâs şi Mierlă,
care ştia lucruri multe despre răcănei, cine sunt şi de unde vin,
ba cunoştea şi cum să-i ţină în gură şi să-i mângâie
cu vârfu’ limbii.
brustanii, pe atunci, erau de două feluri: de-ai lungi
şi de-ai laţi. pe-ai laţi îi mai rupeau câteodată
şi vitele cu gura, pe-ai lungi stăteau la soare numai râioasele
şi nu se puteau folosi nici măcar în plimbare
pentru că usturau nevoie mare!
în casă schimbam răcănelu’ din borcan într-o cană cu ţâţă,
cana era de pământ ca să-i fie mai bine.
de demâncare îi aduceam mai multe feluri de fire de iarbă,
râme, muşte, beţii de la butia de prune,
gogoloaşe de mămăligă şi tot ce îmi da prin cap
şi azi nu mai ţiu minte.
îi puneam acolo de toate, să aibă de unde alege,
că eu nu ştiam prea bine ce mănâncă răcăneii.
dar după două trei zile se înnegreau pe spinare
şi se făceau mai mototoli.
îmi dădeam cu sama că asta nu-i de-a bună
şi-l trimiteam îndărăt la baltă, spălam la ciutură cana cu ţâţă,
beam o gură de apă rece de te tăia, puneam prăjina
în gardu’ de su’ zarzănu’ ăl mare şi mai creşteam o ţâră
ştergându-mă cu mâneca la gură.
pe unul dintre răcănei l-am iubit cel mai mult,
pentru că atunci când mi-am lipit obrazul de el
mi s-a căţărat pe ureche. pe ăsta mi-a fost greu să-l duc înapoi
şi, la cazul lui, am început să mă gândesc mai “cosistent”
de ce se înnegreau toţi pe spinări... după frământări
şi câteva neîmpliniri sufleteşti, că nu puteam să-i fac fericiţi,
am ajuns la “concluzâia” că singura cauză e apa puţână
şi locul prea strâmt. afară, pe aleuţa de pietre ce da din bătătură în
ceirul de porci, străbunicu’ Tătăică aliniase ca la armată butoaiele
să le umple pentru ţuică. turna apă în ele cu canta şi cu tolceru’ ăl
mare. apăi le răsucea şi le uda pe toate părţile ca să le umfle,
să nu picure beutura, că beutura se strecoară
mai uşor ca apa printre doage. aşa că, într-unul din butoaie,
am strecurat cel mai iubit răcănel, cu mîncare cu tot.
z’ua ’laltă, dimineaţa, mi-am dat cu sama că tot nu era bine...
a trebuit să îndur o tristeţe mare şi m-am căznit zadarnic
să prind răcănelu’ din butoi, nu-l mai găseam niam.
am meşterit un ceas împrejurul pântecosului
degeaba l-am tot tras de cercuri, am dat cu piciorul,
nici că-l puteam urni din loc de greu. în plus,
de-al dracu’ ce era, se mai proptea şi-n lozbele de piatră!
de necaz l-aş fi hurducănit prin toată bătătura
pentru că nu-mi da răcănelu’ meu.
Tătăică m-a tot văzut bodicăind la gura butoiului,
luptându-mă cu el să-mi dea răcănelu’.
- ce ai Mielule, de ce te opinteşti acia?
- mă, Tătăică, mă, ajută-mă, mă, să-mi iau răcănelu’,
că-mi scăpă aseară în butoi!...
Molda
La fiecare casă de oameni, fie că era mare şi cu cocoşi de lemn
sau de tablă în cumpăna acoperişului,
fie că era o bujdulă, trebuia să existe o moldă, o troacă de lemn,
de doi metri lungime.
de preferinţă, ea era scobită din trunchiul gros al unui lemn uşor,
dar se putea încherba la o adică şi din scânduri trase la rindea
rotund şi aduse de capete şi de margini cu apă fierbinte şi foc.
în ea, la tăierea porcului, se dădea carnea la sare
şi se lăsa uitată vreo două zile în beci, la răcoare.
firidele beciului trebuiau înfundate cu trenţe, să nu intre mâţele
la carne, iar dacă mâţele erau de neam urâcios,
se mai băteau şi nişte blăni.
după asta, carnea se ducea în cunie şi se ardica la fum
din butură uscată de prun.
pe prăjina a groasă se lega cu o funie subţire şiru’ spinării,
apoi, unde venea fumul mai mult,
se spânzurau şoldeţii, picioarele şi spetiile.
muşcheţii, iepurele, căpăţâna şi slăninurile
se lăsau mai pe margine.
trandafirii, maţu’, toba şi cu burtafetele se aşezau înspre cuptor,
să nu le amărască focul mocnit.
da’ molda asta avea şi altă întrebuinţare. în ea se spălau morţii
acelei bătături şi cu greu putea fi împrumutată,
dar numai la rude...
la câţiva morţi de parte bărbătească (condiţie obligatorie
peste care nu se putea trece niam!) am participat şi eu
înainte de clasa I.
mă surprindea moliciunea lor şi parcă aşteptam de fiecare dată
să zică ceva, să se mire şi ei cât de slăbiţi au ajuns.
cineva, aşezat în spatele lui, îl ţinea pe mort de subsiori,
să stea cât mai comod, cufundat până la brâu în apă caldă.
altcineva îl săpunea şi îl clătea cu apă turnată de sus.
apoi urma bărbieritul fără de oglindă,
cică dacă pui mortului oglinda în faţă, aduce mare necaz!
stăteau morţii în pielea goală, cu bărbia în piept, fără iluzii,
moi ca o părere despre moarte. şi nu spuneau nimic.
le atârnau braţele de parcă n-ar fi prins niciodată nimic,
nici la muncă, nici la horă, nici la dragoste.
unghiile trebuiau îngropate sau aruncate în foc,
toţi ţăranii au unghiile groase, să aibă cu ce să se prindă dimineaţa
de viaţă.
nu te apropii de ele decât cu foarfeca de oi.
nu-mi venea să cred că aceia erau oamenii cu care vorbisem eu
acu’ vreo două zile şi nici că muriseră fără să-mi spună ceva.
mă uitam la ei şi nu semănau deloc, mai toţi îmi dăduseră câte
ceva: un măr, sâmburi de nucă, biscuiţi, cozonac,
un fagure de miere ca să-l mestec. de mic am înţeles că mergi,
aşa, pe drum şi vine viaţa să te îmbrâncească mereu
cu câte o-ntâmplare bruscă.
îmi venea să plâng doar când plecam, de faţă cu ei, niciodată.
astăzi, aproape toţi morţii, pe care îi visez,
înviază din diverse pricini până mă trezesc din vis.
şi nu mi-e frică deloc.
apoi venea Crăciunul şi se dădea în molda asta
din nou carnea la sare.
Poem fără oi, chinuirea şoarecelui
Dejugai la ea acas’ să-i transmit ce-i spuse mă-sa,
din Tinoasa, de la strâns.
încherbai vreo două vorbe -
dodii şi cioineli. şi băgai fuga de samă
că ne-ngăduim. ea râde şi mai intră cu mine în vorbă:
de-ale ei, vorbe muiereşti. fără cârcote!
acuma, de! pân-acasă mai am pe linie în sus...
motivaţie: lucrurile mari din viaţa asta
se întâmplă în pat (naşterea, moartea,
somnul, căsătoria...).
şi-am dat târna într-o parte, curătoarea şi căpeţul
şi am zis că n-ar fi rău s-o încutiţăsc o ţâră,
să o scarpin între coarne, să îi umblu la nărav,
s-o bodicăi la încheieturi, fără să mai preget.
ea n-a-nţeles şi s-a lăsat pe cergă
şi peste ea a tras velinţa. nici eu n-am înţeles
şi am intrat acolo - ce aspru univers şi ce planete albe!
pe ochii ei neştiutori - doi crăiţari pierduţi -
mă vândui pân’ la amiaz’.
zădărât la culme, eu uit că-n carnea mea mai dorm
străbuni armâni ciobani, trecând uşor prin lume.
dar nu mai uşor decât pasul oilor păscând!
şi-avui o poftă să-strivesc şi tot ce nu strivesc
să pot pătrunde. ea era-nmuiată ca dovleacu fiert
pe care-n tuci îl mai încerci cu deştu’.
şi, când dădu de fleica-nţepenită, strigă încet
cu frigu morţii. atunci, în goana mare,
în carnea mea au scârţâit osiile carelor,
loitrele-au picat, răscoalele-au sărit, răsteiele
s-au frânt şi a crăpat obada într-o groap-a lumii.
câinii lătrau a hoţ şi măgarii au început să ragă a vale.
mă arânesc uşor, civilizat. numai eu ştiu cât este de greu
să înduri câteodată cultura.
abia apuc să-i spui ce zise mă-sa, ea zice numai “da”
şi “Doamne” câteodată. ce spirit pozitiv au oamenii la ţară!
mănânc din ea ca dintr-o mămăligă - încet, încet să nu mă ard
şi am suflări de moarte. legumesc cu ea în poală,
cu degetele fripte.
în plus: în cazanul de su’ pat a căzut un şoarece
şi se sperie rău când se loveşte patul de perete.
chircosâtă şi brodită
încherbată şi jimbată
o privesc ca pe-un aspect -
diferenţă specifică a noţiunilor de bine, de frumos.
în carnea mea ciobani se mai trezesc
(şi la oraş)
din când în când
să cate după oi.
şi când văd că nu mai sunt
se lungesc la loc să mai aştepte.
1995
Vecinele
Cât am copilărit la ţară, o întâmplare
care mă fascina adesea şi mă umplea de bucurie contemplativă
era cearta a două muieri.
asta era una dintre cele mai mari plăceri ale mele.
din asemenea experienţe sonore am învăţat multe taine,
cum se domină adversarul,
cum şi când trebuie să mimezi o destindere într-o polemică
şi multe altele,
plus încă ceva ascuns aparenţei: că femeile măritate
sunt mai zemoase la ceartă,
confortul auditiv al şcolăreştilor mele aşteptări
era mângâiat cu un mai mare folos de către hârâitele alea de babe,
decât de oricare alte întâmplări ale satului meu.
asistam aproape fericit la asemenea inevitabile momente
cu două gladiatoare verbale, care se înfruntau decisiv,
de obicei cu mâinile în şolduri şi suflecate, fie peste gard,
fie peste o arătură, fie de pe un deal pe altul. la scenografia
din urmă, spectacolul mă încânta şi mai mult,
luam imediat o pauză de la muncă, mă lăsam pe spate pe pământ,
cu palmele sub cap, şi într-un zâmbet ascultam ecoul cum venea
să-mi gâdile mintea.
când mă întâlneam prin sat
cu acele femei, mă uitam la ele foarte iscoditor ca să încerc a vedea
cum de e cu putinţă, ca dintr-un trup atât de firav,
să se înalţe, când cauza o cere, un astfel de glas maiestuos.
motivele acestor strigături erau totdeauna diverse şi uneori fără
mare importanţă. sunt nenumărate acele expresii
care îmi îndârjesc
cu melancolie memoria. volumaşe întregi
aş putea încherba cu unele din ele, dar încă nu ştiu sigur
dacă ar interesa pe careva dintre domniile voastre.
totuşi, dintr-o ştiinţifică atenţie faţă de căutătorii de sensuri,
ţin neapărat să exemplific mai jos cum se desfăşura un astfel de
moment studiat de mine cu destulă acribie la vremea respectivă.
- mă, Stano, nu măi lăsa, mă, găinile la mine în grădină,
că-mi ciugulesc plătăgelele şi-mi joacă şi toate straturile de răsad,
iar dacă le dau la vreo două cu paru’ în cap, dăm în alte daravele!
- ce vrei să le fac, mă, să le spui dimineaţa, de-acasă,
pă un’e să umble?
sunt găini şi nu-nţăleg...
măi bine nu măi sta tu la drum cu toţ’ jimbaţii
şi dă de fă-ţi gardu’ de nou ca să n-aibe pă un’e măi intra!
- nu-nţăleg găinile..., hiri-a dracu să fii tu
cu cine te-a căcat din cur astăzi şi mâne!
io-i spui omeneşte ca să nu măi mă strice găinile ei
şi ia, i-auz’ ce spune! că nu le poate zâce dimineaţa un’ să meargă!
hiri-a dracu să fii tu! scroafo! şi beleujato!
- ba fii tu a dracu, fă, că s-au dărâmat toate pe voi, n-aveţi de un’e
bea nici apă rece! sunteţi nişte leşinături, băăă, nişte leşinături!
vă uitaţi la trei plătăgele ca la oichii din cap! bă, fire-aţi ai dracu,
vă bagă în foame două găini! vă mâncaţi de su’ unghii, băă, sărăciturilor!
- firi-a dracu să fii tu de curvă, s-au pus pă tine şi cânii, făăă, fă!
şi cânii, fă, s-au suit pă tine, toată tinereţa ai stat cu cracii-n sus
pă slăvile cerului! ai fost harnică, fă, numa’ la coţăit şi la icnit!
firi-a drrracu de boşită! las’ că-ţ’ azvârl’ io găinile ţapene peste
gard!
- azvârle-le, fă, că te plătesc io pă tine la popa. la Frăsânei, fă,
la Frăsânei!...
- păi ce, mă, io nu mă duc la Măriţa lu’ Cruceru şi-o pun
să te fermece şi să te caute pă urmă argintu’ viu pe la poartă?!
ori îţi arunc moşmoane peste ulucă. de elea date peste umăr
şi prin copita porcului. ţî le bag io ţâie pe su’ grinz’, să vez’ tu
cum te ia pă tine dracii noaptea la horă, cân’ o cânta cocoşu’
în cumpăna întâi. păi cu mine te pui tu?!
- păi nu le omori tu, mă?! ia-te cu mine la orgol’ că te procopsăsc
io pă tine, îţ’ dau io ţâie după cap!
- ia stai tu, fă, acolo, că vin io la tine să te otânjesc!
fă, împuţât-o, io am fost muiere de casă, nu ca tine, fă, albie de
porci!
- he! dă-mă în judecată! ţă năcaz, fă, ţă năcaz că am fost
frumoasă, nu ca tine slută, buhăită! fă, firi-a dracu, iote-acuma îmi
salt fusta şi-ţi bat curu’!
- bă, hoaşco, io am om, tu nu ai pe nimenea de curvă ce-ai fost!
numa’ cin’ n-a vrut nu s-a suit pă tine! toţ’ haidamacii stătură
su’ gardurile tele, trei sate de neveste te blăstămară, fă!
- aşa am vrut io! n-ai ce-mi face acu’! nu mă poţ’ atinge!
i-am ales pă sprânceană pă toţ’! mi-au muncit, fă, mi-au muncit,
da’ nu mi-a convenit nici unul, am fost preţioasă, dichisâtă.
tu te-ai luat cu cin’ s-a găsât pă drum!... firi-a dracu de orbeaţă!
ţă năcaz pă mine, ţă năcaz! he! n-ai ce-mi face!
tu ai fost sărăcitură de cân’ te-a căcat mumă-ta din cur!
te-a înfiat Petria ca s-o ţâi,
tu te-ai râs de ea şi ai băgat-o-ntr-o bujdulă,
da’ nici ea nu fu proastă, sparsă testamentu’, fă,
sparsă testamentu’!
- iote-te, stăi tu, fă, să-ţ’ dau la cap! să-ţ’ dau io ţâie testament
la cap! iote cum fac io acu’ ca Bumbu, de să duce pomina!
mă, şi dau de te rătez! stăi tu, mă, să pun io mâna pe un retevei.
- păi nu dai tu, fă?! păi nu dai tu? găsăsc io pă careva să te joace
în picioare, scofâlcito! firi-a dracu de sărăcitură!
- bă, bagaboanto! ai încăierat lumea şi-ai spart căşile oamenilor,
târâturo, cu curvăsăria ta! te-a mâncat şancăru’ şi-n cur.
făăă, o să te tragă dracii cu cleştii
de buzăle de didijos, făăă, fă, auz’ tu?!
- ce nevoie ai tu, fă? ce nevoie ai tu de mine?!
- sunt datoare să îţi spui. că suntem vecine...
- nici în iad n-aş vrea să fiu vecină cu tine, Buha lu’ Cacaşbearcă!
- mă policreşti, mă, mă policreşti, ai?...
bine, mă, bine că mă policreşti..., ai grijă de găinile tele.
că iele nu-s vinovate!
- am să am, mă, am să am...
uite aşa se stingea domol discuţia, precum a şi început. duminica,
la biserică, o auzeam pă una zâcând ăleilalte: iartă-mă, Stano, iartă-mă
ca să mă pot griji. şi tare mă mai minunam de arhitectura asta umană...
Mejdina din cimitir
Cân’ mergeam la Corşor mă mai lua şi pe mine Măria
cu ea la muncă s-o mai ajutorez, o aud şi acum, în calea plânsului,
cum mă îmbărbăta: fuga, mamă, fuga cu mânuşiţele,
învaţă să dai fuga, că nimenea nu s-a născut învăţat.
lua demâncare în geac şi ulcioru’ cu apă
şi mă ducea la locurile noastre din Creţu, din Tinoasa,
din prunii de la Mieilă, din lunca Olteţului
ori de oriunde altundeva şi-mi arăta mereu mejdinile.
lăsa furca jos şi mă chema lângă ea prinzându-mă de mână.
atunci o vedeam cum trage aer în piept
ca şi cum s-ar fi pregătit pentru vreo măreţie oarecare
şi rostea punând picioru’ al drept pe linia
pe care trebuia s-o ţâu eu minte o sută de ani:
“vez’ piscanu’ ăla? de-acol şi pân’ la marginea pluţâlor,
în părăul care duce-n Valea Strâmtă, e locu’ nost’ de lung,
iar de lat ţâne din marginea ferigilor care crescură
pe locu’ un’e fu conacu’ lu’ Băzăvan
şi până-n malu’ ăla de pământ
care se vede ca mormântu’, o fi fost făcut de tata.
jumătatea din dial a locului e a noastră,
jumătatea din vale este a lu’ Vasâlică, pă lat trebuie să treacă
optzăci de capre. cască oichii, să nu uiţ’, da’ să nu te ţâi
numa’ după maluri, ele să măi schimbă cu vremea, de la ponoare.
tu să ţâi mereu de linia drumului lu’ Florescu, la cotu’ ăla
e colţu’ pământului nost’. să nu te laşi dezorientat de nimenea!
abia aşteaptă ăştia să vă ia pământu’, că zâc toţ’
că voi n-aveţ’ capu’ bun, cică sunteţ’ d-ai cu carte la cap...
atât aşteaptă, să nu trageţ’ pologu’ ori brazda la sâgur!
bă, să fii cu sâmţ şi aprig. cân’ îţ’ ia careva brazda,
să nu pregeţ’ să dai cu iel de pământ!
bă, păi ăla îţ’ ia bucătura de la gura copiilor,
plus ruşinea faţă de tata!
cum v-o vedea că orbecăiţ’ p’in fân cu coasăle-n spinare,
v-au şi întors, la anu’ care vine, pologu’ peste fânu’ vost’!
nu să bagă tot în anu’ ăla, ăştia-s răbdători...
pă urmă vin la voi la umbrare râzân’,
cică să v-ajute să trageţ’ linia cu picioru’
p’in iarba a mare...
să au de bine cu ai de la Primărie şi gata,
v-au suflat într-o clipită metru’ din pământu’ tatii...
şi tot aşa mereu!”
apoi ne-ntorceam la furci printre tăuni şi futaci
şi iar o auzeam: “fuga, mămicuţă, fuga cu mânuţele, că vine sara
şi zbiara Munteana noastră neadăpată-n iesle.”
Măriuţa mea s-a osândit douzăci de ani cu toate pământurile.
după moartea lu’ Tătăică, a gustat pământul cu toată gura.
asta este vitejia celor de acolo, luptă mereu cu mersu’ lumii
şi cu vremea. niciodată nu cad, mâinile lor de pe piept
le-aş săruta la fiecare înmormântare a noastră.
bunica asta a mea, cu care am fost toată copilăria într-o competiţie,
atunci cân’ trăgea să moară,
l-a chemat pe năucu’ de tata şi i-a spus:
“bă, Victore, iote ce rugăminte am io acu’ la voi...,
mă, cân’ oi muri,
n-o scoateţ’, mă, pă mama ori pă tata ca să mă-ngropaţ’.
să mă puneţ’ la stânga ei, măi e cam o jumătate de metru
rămas nefolosât,
ori şi mai bine, până la potecuţă. dac-ai să intri vreo ţâră
şi în groapa mamii, n-o fi foc, da’ să nu mă băgaţ’ în locu’ ei.
să măi căştigăm jumătatea aia de metru! ş-aşa stă degeaba
potecuţa,
nu trece nimenea pe- acol! nu vedeţ’ că o dată la zăce ani
să face-nmormântare-n bătătura noastră?! de ce să ne scoatem
afară mereu,
unii pă alţii, ca proştii? bă, Victore, mamă, dacă tot mor io acu’,
trebe, mă, să măi căştigăm cu trupu’ meu un loc!”
Constatare
Mai înainte, când murea câte unu’ la mine în sat,
se auzea fuga că s-a dus şi cei dintâi
care alergau să-l vadă
eram noi, copiii.
îi găseam aproape pe toţi că treceau “dincolo”
cam în aceeaşi poziţie - întinşi pe spate în pat,
cu o palmă sub cap şi picior peste picior...
De copilărie şi de altceva
Dintre toţi copiii care treceau pe linie în jos
după pâinea dată la raţie cu trei lei cincizeci,
eu eram cel mai bine îmbrăcat, singurul fără fraţi
şi singurul de la oraş. ghetuţele mele nu erau purtate, doar jupuite
pe bombeuri de la sanie, pentru că mă dădeam numai pe burtă.
în fiecare dimineaţă le ungeam cu untură de curcă,
iar când am crescut mai mare am inventat ghetele îmbrăcate
în ciorapi de lână. văd mereu uliţa
acelui sat
sprijinită pe maluri de zăpadă, pe râsete, jocuri şi ursoane colorate.
în alte anotimpuri mă lua cu carul dimineaţa
străbunicul meu
şi mă cobora peste răscol între baniţe şi pături.
abia mă ţineam de loitrele reci şi mi se loveau genunchii
de lanţuri care tot îmi cădeau pe picioare de la hurducături.
orei patru i se spunea acolo “dimineaţa”, iar când treceam pădurea,
pe la cinci, mă uitam în sus la crengile scuturate brusc de păsări
şi o roată dintre stele îmi tot venea pe faţă de câte ori se scufunda
în nămol o alta de la car. îmi plăcea mult să privesc obezile roţilor,
duceau cu ele tot felul de frunze lipite, pământ şi nişte mirări
ale mele.
între spiţe lăsam mereu să alunece o joardă de salcie,
joardă care se rupea treptat până lângă mâna mea.
niciodată nu îmi era frică
în pădure şi cu o mare dragoste aşteptam fiecare mişcare. treceam
Dealul Corşorului spre Roşia după azotat iar bolţile de crengi
erau atunci atât de frumoase! băgam mâna în saci şi aruncam
în urma mea din timp în timp câte un pumn de boabe
pentru cine-o fi să le găsească. aşa mă gândeam eu că e bine,
sau o fi fost vreo reminiscenţă de la Dumbrava Minunată, nu ştiu.
ridicat în picioare atingeam cu mâna crengile de mesteacăn
şi frunzele lui se puteau mânca până la Armindeni.
şi mai luau şi vitele din timp în timp. spinările lor vinete tăiau
întunericul şi atât aveam de făcut: să lovesc în răstimpuri
pulpele lor, când nu vroiau să se îndemne la drum,
iar când încărcătura era grea şi drumul desfundat pe Gropan,
săream între ele şi o otânceam pe a mai bătrână,
a mai bătrână tot timpul trebuia să tragă mai bine.
aveam o boată cu cioiuri, pe care o luam după mine
cu multă mândrie. cu ea aruncam după mere, cu ea mă apăram
de câini, cu ea retezam conflictualele şi înaltele fire de iarbă,
în ea mă rezemam când mai stăteam şi eu de vorbă cu ai mari.
aveam în boata aia o încredere oarbă! şi acum îmi vine
s-o mai port pe străzi, prin saloane literare, pe la instituţii,
pe unde mai umblu eu acu’ până mă întorc acasă, la pământ.
atâtea cuvinte se înghesuie să fie citite de voi
şi nu ştiţi prin câte întâmplări au trecut pentru odihna asta
de sub ochii voştri, ce goluri sunt ele în spiritul celui ce a scris!
şi mâini disperate agăţate cu sânge de viaţa ta,
a celui ce eşti acum acolo să duci mai departe
lumea şi vorbele ei. dacă ai venit de departe, nu te poţi îndepărta
prea mult, de aproape dacă eşti, vei fi la fel de singur.
numai tu cu oamenii!
află întâi câtă frică de liniştea mare e cuvântul lăsat să fie rostit.
copil m-a fascinat fântâna cu cumpănă. lemnul bătrân şi lat
la îmbinare, ornamentat cu fiare, despre care n-am ştiut niciodată
de la ce veneau, ce fuseseră ele înainte de a fi greutăţi.
imaginea aceea era un înţeles prins strâns în verigile de fier,
care strângeau lemnul să nu fie furat de timp.
cuvântul rostit nu se mai bazează pe sine,
ci numai pe ce va urma,
la fel ca vieţile celor care au lăsat
cuvintele cu cumpănă.
nu vreau reduceri la preţuri,
nici oferte speciale,
nu vreau statistici jucăuşe,
nici asistenţă socială,
iar de la voi, când îmi iau liber,
nu vreau televizor cu cristale lichide, nici ieşire la mare,
pot să am fereastra lipită de zid, nici metal la ferestre,
e rău prevestitor, nici lanţuri de aur la gât, nici cămăşi creponate
cu care se şterge modernitatea pe faţă. doar tigăi de teflon
şi linguri de lemn, fără căni cu înscrisuri tembele.
să se ia aminte,
când plouă la sat, găinile şi curcile stau pe sub pătul
şi par foarte modeste,
numai pământul rămâne afară să-şi domolească
praful.
Confirmarea
Când se ducea bunică-mea, la amiază, pe la lume, prin curte,
la ai de le muncise pe întoarsea, să ia confirmarea
dacă ziua următoare pune ori nu la copăit, ei îi spuneau că exact
atunci n-au cum să vină şi ea să pună altădată, iar altădată
nu puteau ceilalţi, pe care-i tocmise deja.
atunci se oţăra şi intra pe poartă beştelind:
“păi, le măi cred io lor, mă, de-acum încol?! fuga ştiu să vină icea
să se vaite şi mă-nvaţă să-mi las daravelele şi treburile mele
şi să mă duc la ei la alergat. cân’ îi arde, se-nvârt pe ci, ca titirezu’!
pe urmă, se văd cu locu’ muncit, treabă-rost, şi nu măi au nevoie,
bună-z’ua ş-un praz verde! păi, fir-ar ei ai dracu’ să fie
de leşinături! şi de scârţari! le bat io lor obrazu’!
aşa ştiu ei că trebe să fi om?! păi, porumbilor mei le-a dat mătasa
de o săptămână. aşteaptă ei după cacaioavele lor?
că acu’ îi înfundă loboda şi polomida. cică să măi aştept...,
fir-ar ei ai dracu’ de umbre bete ce sunt! cu aşteptarea lor, cu tot!
nişte nacote!”
a bătrână, străbunică-mea, zâcea şi ea, legănându-şi capul:
“de, fată! de...
şi nu primişi de cofirmare de la nici un orbete?!
s-a-nrăit, mă, lumea de tot. nu să măi uită nimenea la oichii de om.
sunt toţ’ număi pentru ei! toţ’ pă apucatea!”
“orbeţii”, probabil se mai socoteau cu ai din casele lor şi mult după
ce se însera, ne pomeneam cu câte unii ciocănind cu paru’ în ulucă,
căutând cu mâna să ia cioaca şi pălălăul din poartă. veneau,
pe rând, cum îi lovea şi pe ei chibzuiala şi anunţau că “mâne,
ţaţă Mărie, cân’ s-o deşchide cerul, m | 
